No comment!!! (II)

Astăzi ajung acasă ceva mai repede. Numai bine căci realizez că am o sarcină de serviciu, minoră dealtfel, dar pe care nu o pot rezolva la cabinet. Am spus de o sarcină minoră: un raport săptămânal pe care trebuie să îl trimit pe mail spre șefa directă care ne coordonează activitatea. Este o problemă care se rezolva în câteva minute, fiind doar câteva rânduri de scris. Iar trimiterea pe mail este instantanee. Numai că trebuie trimisă „contra-cronometru”, până la ora 13. Și necesită un calculator conectat la internet, ceea ce nu există în dotarea cabinetului. Iar trimiterea datelor de pe smartphone, până nu de mult, consuma datele incluse în abonament, ducând la costuri inutil de mari. Ca atare este mult mai comod pentru ochii, degetele si situația mea financiară să trimit raportul de pe calculatorul MEU DE ACASĂ...
Abia mă fac cât de cât lejeră și dau să deschid calculatorul. Inițial aveam în minte să îmi verific mesajele de pe mail. Încă nu realizam că trebuie să și trimit informațiile cu pricina. Deodată, din direcția telefonului, se aude un clinchet. Specific pentru notificarea primirii unui mesaj. Zic să văd cine mă abordează. Era una dintre asistente: „Când plecați de la L.(asistenta de la cabinetul unde fusesem azi) aduceți-mi și mie doua fișe (de consultații pentru copii)”
„Sunt deja acasă. ”... „Așa devreme?” zice ea... „Acum am sosit”, Apoi iritată de la situația conflictuală despre care am povestit deja continui: „Văd că indirect îmi urmărești mișcările.”
A răspuns printr-un mesaj pur și simplu interpretabil: „Nu eu... Aveți grijă că sunteți în vizorul șefei și plus de asta trebuie să vă respectați programul de lucru. Aveți grijă să nu pățiţi ca și C. G. ...”
Paranteză... În urmă cu ceva timp, unui coleg asistent i s-a desfăcut contractul de muncă. Pe motiv că lipsea mult timp de la serviciu. Numai că nu încape comparația; doar un dobitoc idiot m-ar compara pe mine cu el. În cazul lui trebuie ținut cont că de ceva timp încoace, timp însemnând ani buni, omul este alcoolic și dependent de jocuri de noroc. Boală sadea, de care însă eu nu sufăr. Boală care îl ține departe de multe ori de prezența șa program cu orele și chiar cu zilele atunci când pierde controlul. Ceea ce nu suportă comparație vis-a-vis de programul infect și infernal al unui medic școlar care trebuie să se împartă între 9 unități de învățământ, situate în locații destul de depărtate una de alta, pe o rază de câțiva kilometri, timp de 5 zile pe săptămână, 7 ore pe zi, că doar atâta este plătit. Ca să nu mai vorbim că obligațiile sale de serviciu nu sunt legate doar de incinta/incintele școlilor respective... Medicul trebuie să aibă grijă să își vizeze anual autorizația de practică, ceea ce înseamnă că trebuie să facă un control medical specific, să încheie o asigurare de malpraxis și să se documenteze pe linie profesională. Ori tocmai aceste activități constante de-a lungul anilor nu pot fi făcute în incinta cabinetului/cabinetelor proprii. Iar dacă se mai adaugă și alte activități pentru care nu este dotarea specifică în cabinet, trebuie să plece și să găsească un loc cu dotarea necesară.
Închei paranteza respectivă... Ce să înțeleg din mesajul acesta scris? Amenințare sau sfat binevoitor? Cum sunt convinsă că șefa nu are ea timp să mă urmărească personal cum stau la program zi de zi, oră de oră, dacă este să aibă ambiția să mă urmărească, o poate face folosindu-se de anumiți informatori. Așa că am trecut la atac, neștiind dacă mesajul este sfat binevoitor sau amenințare.
„Ești cumva „săgeata” șefei? Omul ei de informare?
Din câte știu, medicul face programul asistenților și nu invers”
„Dacă spuneai de dimineață, îți aduceam două fișe, cu cea mai mare plăcere.”
„Și în plus dacă sunt curierul pentru voi o fac fără amenințări și aluzii”
Răspunsul ei a venit pe același ton aparent ambiguu...
„E treaba d-voastră... O să răspundeți personal”
Cum pusese iar paie pe foc, am continuat și eu...
„Evident că răspund personal, doamna polițistă!!!”
Ca un copil îmbufnat care odată supărat își ia jucăriile și pleacă, răspunde:
„Nu mai am nevoie de nimic de la d-voastră... Mă descurc singură...”
Pusă de acum pe harță, am lansat încă vreo câteva mesaje:
„De acum încep să descopăr „pârâcioșii clasei”. Unul ai putea fi tu. Al doilea ar putea fi S.... În plus se pare că îți ameninți șeful pe plan medical. Și nu uita că eu sunt totuși medic iar voi asistenți”
„S. este iarăși acolo? Mă gândeam dacă îți suflă el ce să scrii sau este din capul tău...”
„Să nu-mi spui că S. era la program la cabinetul din liceu când a trecut pe la tine...”
 La care a urmat un nou mesaj interpretabil din partea ei:
„Faceți cum vreți dar să nu regretați mai târziu!!!”
Am pus punct discuției cu un mesaj sec:
„Nu regret nimic!!!”
Au mai urmat câteva mesaje fără relevanță, pe același ton. Și gata...
Acum să tragem câteva concluzii...
1. Medicina în general și medicina școlară în particular sunt într-o mare criză legată de lipsa de personal. Eu una sunt singurul medic școlar din oraș. Și asta nu de azi de ieri ci de ani buni. Situația este extrem de stresantă în condițiile în care nu am cu cine schimba o părere pe plan profesional. Și cu atât mai greu este să obțin informațiile necesare în domeniul medical, neavându-le la îndemână. Căci oare cine aduce cărți și reviste medicale într-un oraș cu atât de puțini medici dispuși să le cumpere?
2. Având deja un medic școlar dispus să lucreze de unul singur într-un oraș mic de provincie pentru tot timpul rămas până iese la pensie, adică încă un deceniu și ceva de acum înainte, în condițiile în care oricând poate claca din cauza epuizării, de ce să-i faci zile fripte ținându-l in permanentă tensiune, solicitându-l peste puterile lui uneori, jignindu-l și umilindu-l ori de câte ori se ivește ocazia, ba chiar căutând mai mereu nod în papură? Asta în condițiile în care nici măcar nu-i oferi dotările necesare unei activități profesionale decente...
3. Dacă ții neapărat să îi cauți nod în papură, să îl urmărești până la exasperare, să îl tracasezi, să îl jignești, să îl umilești, să îl ții sub tensiune până în pragul nebuniei, de ce nu ai curajul și decența să te lupți cu el de unul singur și încerci să „scoți castanele din foc cu mâna altuia”, folosindu-te de alții să îți facă treburile murdare?
4. Pornind de la schimbul de mesaje redat mai sus... Stimabililor... Încercați să nu vă tăvăliți și voi în noroiul pregătit de alții pentru a-l împroșca înspre cei pe care vor să-i murdărească. Și mai ales controlați-vă limbajul și modul de exprimare. S-ar putea ca vorbele voastre, chiar dacă sunt rostite cu bune intenții, să fie interpretate altfel și luate ca atare. Și asta cu atât mai mult cu cât nici nu sunteți atenți în ce context le rostiți și mai ales în preajma căror oameni le rostiți. Nu oricine le aude le interpretează așa cum ați vrut să le spuneți și mai ales le poate folosi in defavoarea voastră.