1. Sunt dezgustat şi revoltat de cele întâmplate în învăţământul
românesc dar mai ales ce se întâmplă la la examenul de bacalaureat de
câţiva ani încoace: elevi care
agresează profesori, profesori care îşi bat joc de elevi la ore motiv pentru care elevii
îşi bat joc de profesori pe reţele de socializare, profesori care
abuzează sexual de elevi, elevi
nedreptăţiţi la clasamentul final, elevi care
copiază la examen, profesori care
copiază la examenul de titularizare, supraveghetori care tolerează şoptitul sau copiatul, profesori care iau
mită, contestaţii admise cu diferenţe mari faţă de notele iniţiale, elevi care se
sinucid după ce află nota,
licee
unde nici un absolvent nu trece examenul de bacalaureat. Nu mă îndoiesc
că sunt unităţi de învăţământ unde totuşi aceste lucruri nu se
întâmplă. Am motive să mă îndoiesc însă că sunt aşa de multe. Atunci
când ai sute de elevi şi profesori condamnaţi pentru mită la bacalaureat
(în 2008) şi sute de elevi eliminaţi de la bacalaureat (în 2015) de la o
singură unitate de învăţămând, stai şi te întrebi care sunt
dimensiunile naţionale ale fenomenului. Iar dacă te uiţi în jurul tău la
modul în care vorbesc oamenii pe stradă, la mesajele date pe reţelele
de socializare, la halul în care se desfăşoară talk-show- urile la TV,
la discursurile politicienilor, la caracterul celor care ocupă anumite
funcţii în stat, apoi dacă iei în calcul creşterea numărului de
infracţiuni, creşterea numărului de şomeri, creşterea numărului de
emigranţi şi mai adaugi şi că unul din patru români adulţi e implicat
anual într-un dosar civil sau penal nu poţi să te întrebi dacă nu cumva
România de azi este rezultatul unui sistem de educaţie inadecvat şi
incapabil să arunce ţara în viitor.
Poate sunt îndreptăţit şi eu să vorbesc despre problemele
învăţământului ca fost elev, ca tată a două eleve, ca judecător de penal
prin sala căruia au trecut şi elevi, şi profesori, ca titular al unor
cursuri de educaţie juridică în câteva zeci de şcoli doar în ultimii
trei ani ori ca membru al unor grupuri de discuţii pe internet pentru
elevi, respectiv pentru dascăli. Dar nu doresc acum decât să analizez un
singur fenomen cu care se confruntă învăţământul şi o posibilă soluţie
care poate rezolva nu numai această chestiune, ci multe din problemele
de moralitate şi de legalitate cu care ne confruntăm în România de azi.
2. Cu toţii ştim problemele de la examenele noastre: se copiază. Da,
s-a copiat şi pe vremea comuniştilor, s-a copiat şi în post-comunism, se
copiază şi acum, în perioada asta de pseudo-democraţie.
În vremea copilăriei mele, adică prin anii `80, era simplu de suflat
de către colegul de bancă sau să te uiţi la foile lăsate la vedere de
către cel din faţa ta. Ori se copia direct din carte sau din caiet: când
profesorul se uita în altă parte, aveai câteva secunde să pui cartea în
braţe şi să vezi răspunsul. În timp, această metodă şi-a dovedit
inconvenientele: manipularea acestor obiecte de mari dimensiuni era
greoaie şi foşnetul paginilor atrăgea atenţia profesorului. Şoptitul
atrăgea atenţia şi ei. Aşa că elevii au început să se chinuie să
reproducă exact sau să facă rezumate din lecţiile din care eram anunţați
că vom da examene, le scriau cu caractere foarte mici pe bileţele
(fiţuici, copiuţe); sau pe spatele riglei (liniarului); sau pe bancă şi
acopereau cu penarul când se uita proful; ori sub bancă şi se uitau ce
era scris când se făceau că scapă stiloul jos; sau fetele pe picior, sub
fusta până la genunchi pe care o ridicau puţin când profesorul se uita
în altă parte; ori fiţuica lipită în interiorul bluzei la decolteu; sau
scris pe antebraţ sub mâneca pe care o ridicau la nevoie sau chiar în
palmă, dacă nu transpirau; ori fiţuica lipită cu scoci transparent pe
talpa pantofului. Nu ştiu cum se face că eu, de câteva ori când am
încercat să îmi fac fiţuici, nu mai reuşeam să copiez din ele: citind
lecţia, apoi rezumând, apoi scriind pe bucăţica aia de hârtie ajungeam
de fapt să învăţ ceea ce ar fi trebuit să pregătesc pentru test/teză.
3. În anii `90 erau la modă meditaţiile. Mi se părea atunci imoral ca
un coleg de-al meu de clasă să se ducă la meditaţii unde să îl
plătească pe profesorul care, la test, ne dădea subiecte pe care le-a
rezolvat la mediaţii. Cum nimeni nu se agita pe marginea subiectului,
erau două soluţii posibile: ori începeai să mergi şi tu la meditaţii
(dar noi, băieţii de părinţi săraci, nu ne permiteam asta), ori făceai
ochi dulci colegei care se ducea şi o rugai cu o zi înainte de test să
îţi dea şi ţie caietul ei. Acum această chestiune, a meditaţiilor
plătite la profesorul de la clasă este infracţiune, dar nu îmi dau seama
dacă norma se aplică. Evident, se copia şi la Bacalaureat, de regulă de
la colegul de bancă sau de la cel care reuşea să facă toate subiectele
şi, prin toleranţa supraveghetorilor, permitea răspândirea lor la toţi
cei din clasă. Oarecum stingher te simţeai doar când venea însuşi şeful
comisiei şi întreba `E ceva ce nu ştiţi? Haideţi să vă spun eu
răspunsurile!`. Evident, banii pe care îi dădeam pentru `protocol`
înainte de probe erau ceva normal. Nu avea importanţă că membrii din
comisie erau de la alt liceu al unui oraş învecinat: ai noştri se duceau
la liceul lor, ei veneau la noi şi peste tot copiii trebuiau să ia
Bac-ul, ca să nu facă liceul de râs…
Puţin mai târziu au apărut copiatoarele. În special studenţii au
realizat importanţa progresului: nu mai stăteau să facă fiţuici, ci se
duceau la xerox cu cartea sau cursurile scrise de mână, le micşorau
dimensiunile paginilor până la cele ale vechilor copiuţe şi gata, puteau
merge la bere liniştiţi că erau pregătiţi (material) pentru examene.
Patronii de xeroxuri s-au şi prins de afacere: îşi făceau întotdeauna un
exemplar în plus de pe copiuţe astfel încât, chiar dacă nu aveai cartea
sau cursul, puteai obţine o variantă a lor deja micşorată.
4. În anii 2000 au apărut băncile cu un singur loc în şcoli şi licee,
ceea ce a făcut puţin mai complicat uitatul pe lucrarea colegilor sau
suflatul răspunsurilor. Dar au apărut şi telefoanele mobile. Până să se
prindă profesorii, elevii şi studenţii copiau deja cu ajutorul lor. Prin
aplicaţia `notes` clasicele fiţuici căpătau acum formă digitalizată;
au apărut softuleţe gen `fiţuica mobilă`, ca să nu mai fii nevoit să tot
umbli la taste pentru derularea scrisului. Ca să scapi totuşi de scris,
fotografierea paginilor de curs erau soluţia ideală. Pentru situaţii de
urgenţă, funcţiona metoda `întreabă un prieten`: prin sms se putea
obţine răspunsul în direct de la un prieten aflat acasă, cu cartea în
mână. Iar cine avea acces pe net, obţinea informaţii mai rapid şi
complet. Curând a apărut interdicţia de a avea telefon mobil asupra ta
la examen.
La Bac s-a aplicat aceeaşi metodă: dacă nu îţi suflau colegii, îţi
suflau profesorii. Numai că cei din urmă au început să nu o mai facă
gratis: efortul depus şi salariile mici au fost motive suficiente să
pretindă bani. Ca urmare, banii de protocol (a se citi pentru suc şi
biscuişi, dar şi puţină toleranţă la şoptitul dintre colegi) s-au
transformat în mită pentru răspunsuri exacte. Asta a făcut ca în anul
2008 să izbucnească primul şi cel mai mare scandal din istoria
bacalaureatului: `Mită la Bacalaureat` din Sighetul Marmaţiei – a fost
arestată directoarea care a adunat bani de la elevi promiţându-le că va
interveni la membrii Comisiei şi la supraveghetori, după care femeia a
pus profesorii să rezolve subiectele şi le-a împărţit elevilor prin
clase;
soluţia definitivă,
dată anul trecut de Curtea de Apel Cluj, a fost: 142 de persoane au
fost condamnate pentru dare și luare de mită, din care 43 de profesori,
restul elevi. Doi profesori au fost condamnaţi la închisoare cu
executare, restul cu suspendare. Toţi au acum cazier; o parte din
profesori au fost daţi afară, alţii au plecat de bunăvoie; iar elevii,
dacă îşi vor mai lua Bac-ul vreodată, nu vor putea activa niciodată în
domeniu precum poliţie, justiţie, armată, servicii speciale chiar dacă
se vor reabilita şi sancţiunea va fi şteasă din cazier. Urmare a
scandalului declanşat în 2008 s-au introdus camere video în sălile unde
se susţine Bac-ul;
spun
însă elevii corecţi că supraveghetorii ştiu să evite unghiul de
filmare pentru a le furniza răspunsurile celor care au `cotizat`.
Oricum, au fost şi alte scandaluri, cel mai recent prin amploarea lui
fiind
cel de la un liceu bucureştean, unde procurorii au fost nevoiţi să trimită autobuze pentru a fi aduşi copiii la audieri.
5. În anii 2010 au apărut tehnici speciale de copiat, odată cu
dezvoltarea tehnologiei. Metoda `cu cască` a devenit extrem de
utilizată: tu deţii un telefon asupra ta dat pe silent, casca e în
ureche, firul prin mânecă, dictezi subiectele la prietenul aflat în alt
loc care îţi spune răspunsurile. Pentru că exista riscul să se vadă
firul din ureche, au apărut caştile cu bluetooth – ceea ce a rezolvat şi
problema de a nu se descoperi telefonul asupra ta şi anume: intri în
sala de examen, laşi telefonul în geantă dar pornit, dictezi subiectele
la un microfon aflat în capătul stiloului şi primeşti răspuns în cască.
Pentru că supraveghetorii au început să ceară elevilor şi studenţilor să
nu mai şoptească şi să îşi dea părul pe după ureche, au apărut
ochelarii care transmit în afară mesaje video şi microcăştile care
recepţionează semnal audio şi care se pun direct pe canalul auditiv,
aproape de timpan. Mecanismul de emisie-recepţie se găseşte de
achiziţionat pe internet sau se poate închiria cu ziua din cartierele
studenţeşti. Cine are bani, îşi poate face rost chiar de cerneală
invizibilă şi un pix cu ultraviolete pentru a vedea ce este scris cu
acea cerneală, dar metoda este ineficace la examene serioase când foaia
de hârtie şi instrumentul de scris îți este dat de organizatori. Există
şi posibilitatea de transmiterea a foii cu subiecte prin fotografiere cu
ShMessenger.
6. Indiferent că veţi crede sau nu, aflaţi că unii au încercat să
folosească asemenea metode şi la concursurile de admitere în justiţie.
În anii trecuţi au fost depistaţi ofiţeri de poliţie judiciară care
intenţionau să devină magistraţi şi care au venit în sala de examen cu
echipamentul luat de la biroul lor şi pe care în mod normal îl folosesc
în operaţiuni speciale de investigare a unor infracţiuni. În alţi ani au
fost depistaţi unii concurenţi care cereau în timpul concursului să
meargă la toaletă unde au fost surprinşi consultând fiţuici ascunse din
timp în coşul de gunoi sau în ghivecele de flori. Anul trecut s-a găsit
asupra unor concurenţi căşti bluetooth şi s-a depistat afară un
magistrat pregătit probabil să le dicteze. Iar asupra unuia s-a găsit
într-o batistă un dinte fals conţinând un microfon – nici nu ştiam că
există o asemenea tehnologie. În plus, de anul trecut avem la aceste
concursuri aparatură de bruiere a semnalului (cine ştie câţi ne-au
scăpat însă în alţi ani…). Înţeleg că la unele Universităţi din
capitală, dar şi din ţară, asemenea aparatură a fost achiziţionată cu
ceva ani în urmă. În ce priveşte justiţia, toţi cei care au încercat să
fraudeze au interdicţia de a mai concura în următorii 5 ani.
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti
contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si
trimite-l la editor[at]contributors.ro
