Cuibul de vipere

miercuri, 2 septembrie 2015

Tropăim, tropăim!

Am urmărit cu tristeţe şi dezgust tirurile bine concertate asupra Academiei Române. Pretextul a fost Nicolae Breban care, bănuiesc, s-a obişnuit cu tentativele de linşaj mediatic încă de pe vremea Răposatului, tentative la fel de eficiente şi astăzi, când democraţia românească dă în clocot, când anticomuniştii „europeni“, prin cele mai comuniste metode şi-au luat, cum se zice, ţara înapoi. Nu mai există nimic sfânt, nimic drept, nimic curat decât interesul lor.
Cum să te aperi, când eşti intoxicat cu spectacole de proastă calitate, într-o lume fără legi, însetată de sânge, alimentată cu delaţiuni şi trădări? Fac fără să vreau o conexiune, amintindu-mi că în Japonia, ca şi în China, clădirile de importanţă istorică, muzeele, palatele foştilor împăraţi şi şoguni, templele sunt, în marea lor majoritate, înconjurate de un gard protector, cu înălţimea de cel mult un metru, pentru ca urina acidă a diverselor potăi sau a animalelor de companie să nu provoace daune greu sau chiar imposibil de reparat. Fireşte, fiinţele pomenite fac şi ele ce ştiu, ridică piciorul când trec pe lângă obiecte şi arbori, pentru a-şi marca prezenţa şi teritoriul, iar oamenii fac şi ei ceea ce trebuie să facă pentru a-şi proteja valorile şi mediul. La noi, acest obicei nu există – asta, dincolo de faptul că un asemenea gard nepăzit nu ar rezista locului mai mult de o noapte. Mai demult, respectul pentru istorie, tradiţii, cultură şi tot ce înseamnă civilizaţie era suficient pentru a le păstra pentru cei care vin. Din păcate, imediat după război, prostia şi incultura au ocupat locuri privilegiate şi au prins rădăcini adânci, trainice. A început ceea ce Marin Preda numea „era ticăloşilor“, pentru ca acum, în ultimul deceniu postrevoluţionar, o dorinţă sau o glumă atribuită lui Victor Eftimiu, să se materializeze: „M-am săturat de lichele, exclama poetul, vreau canalii!“ În ceea ce mă priveşte, nu am nici o îndoială că numărul acestora şi locul lor în actuala societate românească i-ar depăşi aşteptările cele mai optimiste.
Academia a rezistat cu pierderi, adesea mari, numeroaselor asalturi ale veleitarilor şi neterminaţilor. Acum ne aflăm iar într-un asemenea moment, dar combatanţii sunt „vechi“, demult cunoscuţi, la fel şi manierele lor, tactica şi scopul urmărit. Ei cunosc foarte bine terenul pe care luptă, lenea şi ignoranţa celor ce s-au obişnuit cu năravurile penibile ale politicienilor şi ale slugilor şi mercenarilor acestora. Unul dintre „maeştrii“ lui Nicolae Breban, Nietzsche, spunea undeva că vulturii nu trăiesc în cârduri, iar din câte îmi dau seama, ne aflăm în faţa celui mai vechi şi mai închegat cârd postrevoluţionar care s-ar putea numi S.R.L. Brucan. Acesta i-a ales pe tovarăşii de crez, i-a numerotat şi, după modelul vechilor celule comuniste din ilegalitate, după o instrucţie rapidă, tovarăşii au trecut la fapte, orientarea politică a scriitorilor, a oamenilor de artă şi ştiinţă fiind, precum odinioară, după război, principalul criteriu de reevaluare. Nu ceea ce au scris era important, nu opera acestora, pentru că şefii poliţiei culturale, la acest capitol nu stăteau prea bine, ci relaţia cu partidul comunist. Şi ei, poliţiştii, făcuseră parte din acelaşi partid, maestrul lor chiar din ilegalitate, dar asta nu s-a pus nicicând la socoteală. Şi atunci, au apărut „colaboraţioniştii“, precum Călinescu, Preda şi alţii de aceeaşi vârstă şi mărime, „expiraţii“, „dataţii“ şi cei cu dosare de Securitate bune pentru a fi manevrate cu dibăcie. Aşa se face că, în locul celor dărâmaţi de pe socluri s-au urcat poliţiştii culturali, şi unii acolo au şi rămas. Iar dacă-i citeşti „nu cazi pe spate“, cum se spune azi, adică nu sunt cine ştie ce, în schimb, dacă citeşti ce se scrie despre ei, rămâi uimit: avem Kierkegaard-ul nostru… Iar Hegel, Schopenhauer, Cioran, Nietzsche, Eminescu, Caragiale şi Goga sunt puşi să stea în aceeaşi bancă alături de Patepievici. O sută de intelectuali de elită sunt gata oricând să iasă în stradă echipaţi cu portavoci, cu fulare, papioane şi lozinci pentru a susţine linşarea marilor noastre valori. Istoria, tradiţiile, religia şi modelele au fost treptat alungate din şcoli şi pentru presă, atâta cât mai există, n-are importanţă ce a scris Eminescu, ci faptul că l-a înşelat Veronica Micle tocmai cu Caragiale! Ion Barbu este pomenit pentru virilitatea sa exemplară şi aşa mai departe. A le aplica marilor clasici aceleaşi unităţi de măsură ca şi piţipoancelor şi masculilor ce populează diversele televiziuni la ceas de noapte nu ar fi semn de mare civilizaţie. Ne aflăm într-un moment trist al istoriei, în care foştii internaţionalişti proletari au trecut de la Est la Vest devenind mari europeni, căci e mult mai rentabil. Aşa stând lucrurile, nu prea e trendy să spui că eşti român şi ţii la ţara ta şi la istoria ei. Iar Nicolae Breban are, printre multe altele, şi acest defect: îşi iubeşte naţia, istoria, civilizaţia românească şi scrie ceea ce simte, dar mai ales ceea ce crede că e obligatoriu de spus acum. Nicolae Breban este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi din literatura română, iar romanele sale ar ocupa un loc de seamă în orice literatură. Evident, Breban nu a absolvit şcoala de maici, nu a făcut vreun jurământ de supunere şi castitate, a decis să trăiască pentru a scrie, iar scriitorul care îşi respectă vocaţia consideră că nimic nu este interzis cunoaşterii. Dar, pentru a înţelege acest adevăr, trebuie să fii chiar scriitor. Sunt de acord că Breban nu este un ins comod, dar cine se simte deranjat de orgoliul său nu are decât să-l ocolească. Cert este că, aceiaşi, adică tot cei ce l-au „împrietenit“ cu generalul Pleşiţă, i-au făcut şi dosar de turnător. Dosar pe care, de altfel, l-am publicat în întregime pentru a le demonstra celor interesaţi cum arată o improvizaţie ordinară, o murdărie de la cap la coadă asupra căreia justiţia a spus ceea ce era şi firesc să spună. Detractorii de azi trec intenţionat cu vederea un fapt esenţial: acela că, protestând împotriva Minirevoluţiei culturale, Breban şi-a dat demisia din Comitetul Central al Partidului şi de la conducerea României literare, după care s-a întors în ţară. Vestea am aflat-o din Le Monde şi, recunosc, curajul lui excepţional ne-a uimit pe toţi cei care ştiam ce riscuri îşi asumase. Sigur, aş mai putea vorbi şi despre alte întâmplări în jurul acestui eminent confrate, căci curajul şi l-a dovedit nu numai în confruntarea cu oficialităţile comuniste, ci mai ales în încleştarea cu hârtia albă, scoţînd la lumină partea sa de originalitate. Din păcate, nu pentru aceasta a ajuns sub tirul încrucişat al intelectualilor lui Băsescu. Aşa cum şi era de aşteptat, la conferinţa de presă prilejuită de instalarea sa la preşedinţia I.C.R., domnul Radu Boroianu a uitat să mă invite, ca nu cumva să-şi supere noul duhovnic care pare a fi nimeni altul decât domnul Horia-Roman Patapievici. Şi sunt convins că peste puţin timp pasiunea lor comună se va vedea cu ochiul liber. Prin urmare, nu ştiu decât din reproduceri ce a spus Nicolae Breban la ICR, dar l-am urmărit cu multă atenţie la Antena 3, dialogând cu gazetarul de mare valoare şi probitate morală care este domnul Radu Tudor, şi nu-mi amintesc să fi făcut vreuna dintre afirmaţiile care i se reproşează. Nu a vrut să împuşte pe nimeni, nici aici şi nici la Academie, unde domnului Liiceanu nu i s-a rostit numele nici măcar din întâmplare, dar potrivit obiceiurilor şi practicilor autointitulatei „elite“ nu putea să lipsească de niciunde, cu atât mai puţin dintre viitoarele victime. Dacă a supravieţuit din lupta disperată cu comunismul, măcar din cea cu Academia nu trebuia să lipsească sau să iasă în lume fără răni. Din păcate, intelectualii băsişti au găsit în domnul Boroianu un om slab, fără convingeri solide care se cere şi se lasă apărat. Marea lui admiraţie pentru Nicolae Breban a încetat brusc, la prima bătaie de vânt. Se vede că elita şi-a găsit fiinţa care s-o treacă strada. Fostul preşedinte al României trebuie să fie mândru că intelectualii lui se descurcă acum şi singuri. În aceeaşi ordine de idei, am urmărit şi interviul domnului Patapievici şi, recunosc, este demn de zilele noastre: minte cu uşurinţa cu care respiră. A spus că i-am lăsat moştenire doar trei institute culturale în străinătate, ca fondator şi fost preşedinte al ICR, când, în realitate, au fost 16, cum lesne se poate vedea în Monitorul Oficial; că a tradus vreo 350 de cărţi în străinătate, dar nu spune ale cui, cât au costat traducerile, la ce edituri au apărut şi, mai ales, ce urme au lăsat ele în conştiinţa… Europei. A uitat să spună, bineînţeles, ce a desfiinţat sau îngropat. Mă refer la centre de cercetare, edituri, publicaţii. A mai afirmat că l-am criticat în editorialele mele şi mă grãbesc să recunosc. De pildă, atunci când tocmai în ziua alegerilor, a declarat în Spania, în ziarul La Vanguardia, că domnul Băsescu, candidatul la preşedinţia României pentru un nou mandat, deţine o casetă în care contracandidatul său „primeşte sex oral“, casetă pe care însă încă nu o dă… Să-l laud pentru că a coborât sub nivelul unui agent electoral de cartier? Pentru situaţia jenantă în care ne-a pus, nu-mi amintesc să se fi supărat nici un intelectual, nici unul din suta de suporteri care-i stau la dispoziţie nu a zis nimic. Nu doresc să mă mai refer şi la textele lui atât de cunoscute, dar încerc să înţeleg şi eu, cum poate un intelectual să facă aşa ceva şi să nu intre în pământ de ruşine? Aici a ajuns Kierkegaard-ul nostru? Dai lecţii Academiei, o tragi la răspundere, vorbeşti despre ura care, chipurile, ar putea duce la pogrom, dar uiţi că ura, în această ţară, a întreţinut-o cu măiestrie chiar sponsorul tău şi al celorlalţi poliţişti culturali, obiectul laudelor şi al admiraţiei tale nemãsurate şi a lor. Am aflat, de asemenea, cu această ocazie, că lui Andrei Marga i-a lăsat moştenire un BMW sau chiar un Mercedes, dar că acesta n-a ştiut să le mânuiască. Din păcate, la o cercetare chiar superficială, s-a văzut că nici una dintre maşini nu era nici măcar Dacie, ci un banal Trabant. Înfruntarea cu Breban îmi aminteşte de o glumă şi de replica şoricelului vanitos care se plimba pe un pod alături de un elefant: „Tropăim, tropăim!“ Fiindcă războiul cu Breban a depăşit hotarele patriei, cred că totuşi putem avea o certitudine: flancul de Est al NATO nu are niciun motiv să se alarmeze deocamdată. Breban nu a făcut armata, nu cred că a tras vreodată cu praştia şi nici cu urechea. Un scriitor, când e mare, ştie – vin iar şi spun – că vulturii nu trăiesc în cârduri.

Mândria de a fi slugă

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.
Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“ Dacă prin absurd s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem. Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară. Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa. Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile. Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge. Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc. Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii? După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“. Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă. Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere. Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi. Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie. Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate. Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei. Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă. Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic? Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

Pe când uniformele?

„Niciodată toamna nu
fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros
de moarte.“
Tudor Arghezi
Într-un spaţiu terorizat de slugi şi de slugile slugilor, în care nimicurile, bârfa măruntă şi infantilismul politic sunt însoţite de câte o proteză de genul „senzaţional“, „excepţional“, „inedit“ etc., n-a mai rămas
niciun locşor pentru spirit, încât fiecare zi pare un elogiu adus prostiei şi umilinţei. Efortul de desprindere de acest univers primitiv creat de modul nostru de a face politică este infinit mai dificil decât încleştarea de odinioară cu cenzura comunistă şi cu lumea clădită pe puţina imaginaţie a activiştilor de atunci.
Toate se repetă la nivelul cel mai de jos, doar toamnele, cât ar părea de ciudat, sunt diferite, vin cu noi culori şi cu o tristeţe pe care doar uriaşa risipă vegetală le pot întreţine. Chiar dacă n-aş avea un calendar bisericesc, aş şti că se apropie Sfântă Mărie Mare: mi-ar fi spus-o plopii şi, mai ales, cei câţiva mesteceni din curtea casei pe care-i privesc deseori cum se grăbesc să anunţe sfârşitul unui anotimp. Sau pur şi simplu, un sfârşit pe care, sunt convins, niciodată nu voi avea destule cuvinte să-l descriu. Doar lacrimi involuntare în momentele în care sentimentele, scăpate de sub control, se apropie de marginile vieţii. Şi, fără îndoială, muzica. Acum, nu ştiu de ce, îmi vin în minte câteva pasaje din Simfonia Leningradului de Şostakovici. Nu mă grăbesc să întreb, şi să mă întreb, dacă va mai exista, şi nu numai pentru mesteceni, o altă primăvară. Poate că da, poate că nu. Şi, cu toate astea, deşi ştiu că nu-mi mai foloseşte la nimic, citesc mereu diverse cărţi de ştiinţă, de psihanaliză mai ales, de parcă aş avea în faţã zeci de ani şi aş mai aştepta răspunsuri la eternele întrebări fără răspuns. Citind, simt că provoc viaţa. Sigur, ştiu de unde mi se trage. Cu aproape o jumătate de veac în urmă, prietenul meu, A.S., îmi povestea despre închisorile prin care a trecut şi despre lecţiile ţinute cu rândul în celulă de către deţinuţi, marea majoritate fiind intelectuali de rasă. Douăzeci şi cinci de deţinuţi goi, torturaţi de căldură, într-un spaţiu sufocant. Pe o bucată de sticlă acoperită cu o peliculă foarte fină de săpun, scria cu un vârf de chibrit un dicţionar român-italian. Un singur puşcăriaş nu era atent: un cunoscut critic şi istoric literar, G.I., care învăţa cu sârguinţă limba lui Lenin şi a lui Stalin. Aşa cum se va dovedi mai târziu, omul avea un desebit simţ al viitorului imediat. Probabil că am mai vorbit despre asta, dar dacă mă repet este pentru că întâmplările povestite şi răspovestite, frazele care mă urmăresc mereu subliniază importanţa pe care le-o acordasem pentru înţelegerea unor lucruri sau a unor decizii. „Te-ai întrebat vreodată despre ce ai putea vorbi cincizeci de minute, neîntrerupt, fără nicio bibliografie ajutătoare, şi să fii totuşi bine documentat, să rămâi captivant, proaspăt, şi să menţii interesul unor oameni neinformaţi pe deplin?“ Întrebarea lui A.S. m-a urmărit neîncetat. Nu mă obseda gândul că aş putea să fiu băgat la închisoare, dar nici nu-l excludeam categoric. Cu puţin timp în urmă, am zăbovit asupra unor cânturi amăgitoare ale unui mare maestru zen, Yoka Daishi, care pot ţine loc de răspuns – unul dintre răspunsurile posibile care, odată cu trecerea timpului, devin tot mai dureroase: „Trebuie să trăim de multe ori / şi să murim de multe ori, / viaţă şi moarte se succed / Neîncetat în veşnicie“. Deocamdată pot să admit, dar nu reuşesc să simt veşnicia, ci, din plin, până la lacrimi, risipa de frunze galbene şi maronii, moartea vegetală pe care, cu ani în urmă, o întâlnisem în Polonia şi în Canada. Străbătând nesfârşitele păduri de mesteceni, intrasem parcă în moartea care consimţise să-mi arate una dintre numeroasele şi enigmaticele ei feţe. Privind în urmă, la cânturile lui Yoka Daishi, mă încearcă un sentiment ciudat: că am murit de mai multe ori decât am trăit şi, dacă n-am reuşit să simt veşnicia, m-am pomenit căutând în memoria-mi încă vie, neobosită, viaţa aşa cum a fost. Am nevoie de sprijinul ei, de amintirea ei pentru a nu mă preda. Şi, mi-e tot mai limpede că, oricât aş căuta în trecut, sunt împăcat cu mine, nu mi-e ruşine de ceea ce am făcut, dar mă îndurerează să văd ce s-a ales din această ţară căzută pe mâna diletanţilor, golanilor şi mai ales a slugilor. Mi-aş dori din toată inima să n-am dreptate, să mă înşel, dar, sunt convins că pe parcursul vieţii mele nu mi-e dată această bucurie. Nu am avut obiceiul să privesc în urmă, dar sunt momente în care deziluzia şi durerea nu mai pot fi stăpânite, mai ales când vezi că şansele pe care ni le-a oferit istoria le-am ratat pe toate. Şi de data asta! Căci şi de data asta, criza de bărbaţi se face mai simţită ca oricând. Otgonul cu care e cusută democraţia noastră se vede de pe lună, dar toţi mimează libertatea, democraţia şi, fireşte, mândria de a fi europeni. În realitate, continuăm să trăim în plin băsism. Un fel de Băseland – Bassland under Dambovitza –, fără Băsescu, dar cu instituţiile gândite şi create de el în plină funcţionare. Dacă îşi păstra ritmul, D.N.A. ar fi trebuit să ajungă la pilonii băsismului, la cei pentru care milioanele de euro nu erau, ca pentru noi, din domeniul S.F.-ului, dar tot aceştia l-au ridicat în şa şi pe succesor, drept pentru care ciocurile s-au făcut foarte mici şi a sporit interesul pentru guvizi, rechinilor şi balenelor ucigaşe rămânându-le mările şi oceanele planetei. „Pe vremuri se glumea pe seama nemţilor din Germania Democrată, pentru că ei au reuşit să construiască până şi socialismul, în vreme ce noi le-am transformat pe toate după chipul şi asemănarea noastră: nici comunismul n-a fost comunism, după cum nici ceea ce trăim acum nu are nicio legătură cu democraţia.“ Vilele lui Ceauşescu răspândite peste tot au acelaşi regim, clasa muncitoare prin reprezentantul ei le-a predat clasei capitaliste prin reprezentantul ei susţinut cu vehemenţă de un partid, care, aşa cum a dovedit până în acest moment, nu gândeşte, ci se răzgândeşte. Un partid-mop care îşi asumă erorile pe care nu le-a făcut şi fuge cât îl ţine respiraţia de o justiţie, care, când vrea, mimează orbirea. Oricum, nu ştiu cum se face că cei ce ne aleg liderii, fie cunosc psihologia locului, fie, din inerţie, nu se pot îndepărta de reţetele Răposatului: astfel încât liderii noştri vor totul, nu dau nimic în schimb, dar trebuie să le fim recunoscători că au acceptat să ne conducă. O singură noutate apărută odată cu Revoluţia: s-au obişnuit să spună foarte repede yes sau chiar da la ordinele care li se dau, călăuzindu-se după vorba strămoşească: „Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă!“ Tipicul ordinelor e simplu: ce-i bun pentru poporul român nu poate fi bun pentru F.M.I. şi pentru alte instituiţii asemănătoare din alte părţi ale lumii. Cine a urmărit cu atenţie invenţiile „legislative“ din ultimul timp va descoperi, cred, că devenim un fel de laborator experimental pentru democraţia europeană care şi-a dovedit total eficienţa imediat după referendumul de la noi: Ce dacă au votat atâţia? Un fel de: Câte divizii are Papa? cum s-a interesat odinioară Iosif Visarionovici. Dar, mergând mai departe cu imaginaţia, nu e greu de presupus că, după asemenea ordine, n-ar mai urma decât uniformele, culorile depinzând de gusturile supracomitetelor şi supercomisiilor care vor continua să se creeze, roşul şi brunul fiind excluse pentru că şi-au epuizat credibilitatea în istoria veacului trecut. Dar şi portocaliul este de tristă amintire. Desigur, experimentale şi uniformele. La început, pentru Parlament şi Guvern, apoi pentru restul muritorilor. Spun asta gândindu-mă la ultima creaţie a gândirii europene, care, chiar dacă nu se potriveşte cu Constituţia ţărişoarei noastre, ea există: Comitetul Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială a cărei deviză, după cum am înţeles, este: „execuţi sau explici!“. Până în acest moment existau numai supraveghetorii care, se vede, nu erau şi macroprudenţi! Sunt convins că doar prestigiul Guvernatorului Mugur Isărescu o scuteşte de comentariile cele mai acide legate de legalitate şi funcţionare. Ei, precum pe vremea Răposatului, dau „indicăţii“, dar în faţa D.N.A. şi a tuturor instituţiilor de control este vinovat doar cel ce a semnat. Parlamentul, scos de pe fir, nu este nici măcar aşa cum se spunea pe vremuri, un spaţiu de făcut gimnastică la locul de muncă, deoarece în cele treizeci şi nouă de zile pe an cât sunt împreună parlamentarii, n-au timp să înveţe toate mişcările. Important este că ştiu să-şi aprecieze munca: în lei sau în euro. Căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine! În Constituţia viitoare, peste nişte ani sau chiar decenii, dacă înţelepţii naţiei vor decide că mai este necesară o asemenea creaţie juridică, vor trebui să se pronunţe dacă mai sunt utile parlamentul, partidele şi alte instituţii care pot avea păreri proprii. Şi, pentru că nu ne putem îndepărta prea mult de vechiul mod de a gândi şi acţiona, îmi vine în minte ultima lege promulgată de preşedinte: 217/2015 care condamă legionarismul, fascismul, xenofobia etc., precum şi doctrinele care stau la baza mişcărilor pomenite. Nu m-am aşteptat ca din enumerare să lipsească tocmai comunismul, dar nu m-am mirat prea mult căci legea exprimă nivelul cultural al legiuitorilor. Ex nihilo nihil, ar fi spus un strămoş căruia îi lipseau din vocabular cuvinte ca brânză, mânză, varză, viezure etc. Nu vreau să fiu acuzat de neseriozitate, dar, involuntar, legea mi-a amintit de o glumă veche în care un ardelean urmăreşte intrigat un neamţ care nu contenea să facă flotări. După ce se satură de aşteptat, ardeleanul îşi ia inima în dinţi şi îl bate pe umăr: „Domnule, muierea a plecat demult!“ La fel ca fasciştii, legionarii şi chiar comuniştii. Au rămas pe baricade doar anticomuniştii până îşi vor găsi servicii mai stabile. Mă gândesc şi la ultimul torţionar, Vişinescu, adică tot ce a mai rămas din criminalii Securităţii. Din păcate, luată în serios, legea aduce atingere libertăţii de gândire şi de exprimare, interzice cunoaşterea reală a istoriei şi a culturii noastre. Şi, inevitabil, atrage după sine liste cu cărţi interzise şi cu autori interzişi, cu fonduri speciale în biblioteci etc. Ultima listă cu cărţi şi autori interzişi a apărut în 1988, listă pe care am avut onoarea să-mi găsesc, a doua oară interzis, romanul meu de debut, Absenţii. Cum, de altfel, s-a demonstrat după Revoluţie, specialişti în interziceri, minimalizări şi denunţuri avem suficienţi. Din păcate, sunt tot mai puţini cei ce citesc cu seriozitate cărţile şi nu le judecă precum în neuitatul ev comunist prin lentile politice. Într-un moment în care incultura, lipsa de educaţie, analfabetismul şi mârlănia ating procente îngrijorătoare, nu ne mai lipsea decât o asemenea lege, care, oricât ar părea de ciudat, ar putea să stârnească imprevizibile curiozităţi şi reacţii, deşi este la îndemâna oricui să observe că nu se respectă nici Constituţia, nici istoria, nici biserica, nici pământul pe care ne-am născut. Iarăşi şi iarăşi îmi vine în minte profeţia lui Caragiale pe care, demult, am găsit-o în Memoriile lui Slavici: „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că niciodată nu vom fi altfel.“ Şi când n-ai niciun motiv să-l contrazici pe scriitor, durerea îmbracă fără să vrei chipul toamnei, mai ales că noi, singuri şi nesiliţi de nimeni, ne-am ales călăii…

Activişti, mândria ţării

Indiferent dacă la putere au fost comuniştii prosovietici ori antisovietici sau, după Revoluţie, anticomuniştii, adică foşti comunişti pursânge, suporteri ai capitalismului cât se poate de sălbatic şi, desigur, globalişti, mentalitatea de contabili repetenţi i-a însoţit pe toţi în cei şaptezeci de ani de la ultimul război încoace: „Cultura costă“ şi „Medicii iau bacşiş!“. Acestea sunt cele două obsesii incurabile, care, după cum se vede, continuă să se manifeste până vor mai exista medici în ţară şi activişti la putere în România.
Mai mult, pentru a nu avea vreo îndoială asupra obsesiei celor ce ne „conduc“, a apărut chiar o lege ce sancţionează cu asprime bacşişul medicilor. După mine, o nouă şi convingătoare demonstraţie că „activiştii“ din justiţie par mai eficienţi decât orice duşman din afară! Şi când te gândeşti cât de puţin li se cere celor de azi: să cunoască ţara în care se află şi, cât de cât, principalele ei nevoi. Dar, vorba cronicarului, „se sparie gândul“ când le urmăreşti faptele şi traiectoria. Foştii activişti comunişti, care aveau obiective politice şi economice, doreau să dovedească superioritatea socialismului, iar apoi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, au umplut ţara de fabrici, de blocuri şi de oraşe industriale; cartea era ieftină, şcoli pretutindeni, flota comercială ne plasa printre primele ţări din lume, la fel industria petrochimică; dincolo de asta, analfabetismul a fost aproape eradicat, ca şi bolile pe care le târam cu noi prin secole. Activiştii de atunci luptau neîncetat fie cu „călăul“ Tito, fie cu Unchiul Sam, „pica-i-ar bomba-n ocean!“, fie mai târziu, după invazia din Cehoslovacia, cu frica de ruşi. Şi, ca sã-i rãspund unui luptător născut om, dar crescut slugă, nu sunt un nostalgic. Cărţile mele, articolele şi tot ce am făcut până la Revoluţie sunt la îndemâna oricui doreşte să vadă adevărul: că nu am iubit comunismul, care, în realitate, nu exista, nu era decât un basm lipsit de imaginaţie, şi că am detestat dictatura şi, fireşte, pe gardienii ei văzuţi şi nevăzuţi. Am făcut ceea ce mi s-a părut corect şi moral. Am strigat, atât cât am putut, când era cel mai greu, urmând îndemnul unui autor al cărui nume, din nefericire, nu mi-l mai amintesc: „Când ţi se dă o hârtie liniată, scrie printre rânduri!“ Treptat, mi-am câştigat dreptul de a folosi hârtii albe neliniate şi îmi amintesc şi astăzi bucuria pe care o simţeam spunând adevărul aşa cum îl aflam. Mă încânta faptul de a fi socotit adversar sau, mai precis, potrivit vocabularului de atunci, duşman. Însemna că ceea ce spuneam avea greutate, iar în topul alcătuit de ziarele vremii eram bine plasat, după cum s-a putut vedea după Revoluţie şi în Cartea Albă a Securităţii. Nu am fost disident, căci, cum observase un confrate, disident te faci în câteva zile, pe când pentru a ajunge scriitor, ai nevoie de o viaţă. Îmi amintesc că pe atunci am descoperit epitaful lui Eschil, care, mai mult decât cu tragediile sale, s-a mândrit cu calitatea de luptător la Maraton, unde, cu suliţa în mână, în faţa unui inamic superior, a ţinut să apere demnitatea şi libertatea primei democraţii a lumii. În epitaful pe care el însuşi şi l-a scris, dãdea mãrturie că cel mai important eveniment al vieţii sale a fost acea bătălie şi că „… amintirea sa o păstrează câmpia de la Maraton/ Şi perşii pletoşi care i-au cunoscut curajul“. Şi, nu pentru prima dată, mă întreb, cu toată luciditatea, ce s-a ales din visurile noastre de atunci, din anii, de încordare, spaimă şi durere, din victoriile reale care, azi, par amintiri dintr-o altă viaţă. De zeci de ani suntem tot la dosare, toţi se cred urmăriţi, ascultaţi, înregistraţi, toţi se tem de toţi şi aşa mai departe, dar ce ar mai fi, în fond, de păzit în afară de confortul dictatorilor, când vedem bine că am rămas fără ceea ce se numea odinioară industrie, fără agricultură şi fără bănci, cu învăţământul, ştiinţa, sănătatea şi cultura marginalizate sau ignorate, cu analfabeţi de ordinul milioanelor şi cu alte milioane de oameni fugăriţi peste hotare. Ce valoare pot avea politicienii aleşi de analfabeţi sau de cei votaţi contra litru de ulei sau kil de zahăr şi făină? Vrem, nu vrem, până la urmă ne aparţin doar proştii. Proşti, dar de-ai noştri! Într-o ţară în care turnătorii sunt, în ochii autorităţilor, la mare preţ indiferent de starea lor psihică şi, ori e cazul ori nu e, par să devină una dintre coloanele de susţinere a justiţiei independente. Fără îndoială, întotdeauna la locul potrivit se va găsi turnătorul potrivit ideii de dreptate. Şi, fireşte, autoritatea care să-l ia în seamă. Cine ar putea uita omul cu răţoiul, povestea cu caltaboşul, procesele vameşilor şi ale „naşilor“ feroviari? Dar povestea nedezlegată încă a celor cincizeci de capre şi a două rochii, capodopere ale dreptăţii postdecembriste? Cu ce ne lăudăm? Cu numărul de arestări din lumea de sus a politicii începând cu un prim-ministru, Adrian Năstase, de care, azi, mai mult ca oricând, am avea foarte mare nevoie… De câte ori trebuia lansată o diversiune, când guvernanţii aveau ceva de acoperit, se pornea ca din senin o campanie împotriva medicilor. Salariile celor optzeci şi ceva socotiţi spuma politică a patriei au fost mărite pentru a-i păzi de corupţie şi, fireşte, pentru ca ei să fie în pas cu alţi lideri din Europa. Din păcate, ţara au uitat-o. Dacă ar fi plătiţi în funcţie de ce au reuşit să facă din această ţară, ar trebui să li se impoziteze şi banii câştigaţi din cerşit. Ei în rând cu lumea bună, europeană, dar, cu toate acestea, până acum n-au fost capabili să ne prezinte un proiect de ţară, oricât de modest. Cred că nici nu înţeleg ce li se cere. Cu legi penibile sau fără legi, medicii pleacă. Noi cu ce rămânem? Cu locurile făcătoare de minuni, cu agheasma şi cu moaştele, căci ele ne-au trecut prin toate secolele. Ca să înţelegi ce face un medic şi cât de rapid evoluează ştiinţa trebuie să ai nu numai nişte diplome care, de altfel, sunt ieftine, la îndemâna oricui şi, fireşte, universităţi care să le ofere, ci şi cunoştinţe reale şi mai ales respect pentru om şi pentru viaţă. Iar acestea se dobândesc numai prin educaţie. Indiferent de culorile carnetelor de partid – brun, roşu, maro, portocaliu sau verde – şi de urmele acestora în suflet, de şapte decenii suntem conduşi de activişti, iar aceştia, din nefericire, par fii ai aceleiaşi mame. Pentru toţi cultura costă, dar, după şapte decenii terorizate de propagandişti, oricine poate lesne constata ravagiile făcute de prostie: degradarea alarmantă a ţării, haosul desăvârşit, efectele mitocăniei şi ale urii. Dacă, fireşte, mai avem o ţară, fapt de care, pe zi ce trece, mă îndoiesc tot mai mult. Ceea ce se numeşte parlament, guvern, preşedinţie etc., nu sunt, în mare măsură, decât transmiţătoare de ordine venite, cum se spune tot mai frecvent, de la nişte comitete ştiute şi neştiute, specializate în numărarea banilor altora, iar reprezentanţilor lor celor mai importanţi le-au dat binecuvântarea la numirea în respectivele funcţii. Ce calităţi morale şi intelectuale trebuie să aibă aceştia se poate deduce uşor din graba cu care, ca nişte papagali penibili, spun da la tot ce li se cere şi justifică orice şi oricând. Nu am probleme cu memoria, sunt conştient că toate acestea le-am spus de mai multe ori, dar mă repet pentru că nu reuşesc să mă împac cu gândul că această teribilă degradare s-a petrecut cu concursul şi în văzul tuturor. Din păcate, de cele petrecute în deceniul ultim, băsist, cel mai trist din întreaga perioadă postrevoluţionară, nu este vinovat numai fostul preşedinte, ci toţi cei care au închis ochii la fiecare încălcare a legilor şi, mai ales, cei ce şi-au vândut reputaţia şi conştiinţa pe bani, acceptând rolul de agenţi electorali. După toate câte se petrec sub ochii noştri, cine ar mai putea susţine cu argumente că mai avem o intelectualitate şi câteva idealuri? Şi cine ar putea susţine acum, la un secol de la Marea Unire, că suntem cu adevărat o naţiune, adică o fiinţă vie care-şi decide singură soarta? Trăim, din păcate, în afara culturii şi a educaţiei în general, într-o lume creată de activişti mult mai mediocri decât înaintaşii lor, care n-au nici o legătură cu ţara, cu tradiţiile, istoria şi cultura ei. O lume fără valori şi fără repere în care, de un sfert de secol se desfăşoară o nesfârşită campanie electorală, într-un rai al hoţilor, al marilor hoţi şi învârtiţi, în care cei ce fură zeci şi sute de milioane de euro rămân cu banii dacă devin turnători, în timp ce pentru cei cu salarii umilitoare, dar cu răspundere uriaşă se aplicã legi drastice dacă acceptă cincizeci sau o sută de lei. Ce stat e ăsta care, pentru cea mai complicată şi mai dificilă meserie, nu e în stare să asigure decât legi brutale, concepute dintr-o perspectivã mai îngustã decât odinioară? Nu îmi dau seama din ce clasă ar trebui să înceapă culturalizarea lor, dar acum pare foarte târziu. Oamenii nu mai ştiu cine sunt, de unde vin, ce au făcut strămoşii lor, la ce foloseşte libertatea şi demnitatea pe care le dau pe un kil de zahăr şi pe altul de făină. Cei mai mulţi sunt ca nişte patrupede stradale într-o eternă căutare a hranei. Crimele, violurile, accidentele din cauza alcoolului nu mai sunt rarităţi, dimpotrivă. Cine a scris Biblia? Popa! Ce sărbătorim la Paşte? Nu ştiu. Cine-i preşedintele ţării? Nu mă interesează! Şi, fiindcă tot ne aflăm într-un sezon de mare rătăcire în care se mai vorbeşte de închisori şi cătuşe, l-am recitit pe Slavici, deşi soluţia au strigat-o absolut toţi cei ce ne-au precedat şi ne-au orientat prin pustie. Căci nu există decât una. În apelul adresat publicului cu prilejul Serbărilor de la Putna din 1871, marele scriitor spunea: „Naţiunea română voieşte cultură, şi cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Lomniş, omogenă în sânul Carpaţilor şi pe malurile Dunării bătrâne…“ Mai mult, „domnişoarele române“ sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripţiunea: „CULTURA E PUTEREA POPOARELOR“. Slavici nu şi-a ascuns niciodată sentimentele filogermane, iar în perioada ocupaţiei Bucureştiului a publicat câteva articole în ziarul nemţesc din Bucureşti, drept pentru care, în buna tradiţie democratică românească, a fost scuipat şi înjurat pe stradă unde „patrioţii plini de însufleţire îşi uşurau inima suduindu-mă ori voind să-mi tragă câteva“. Agresat, scuipat şi fugărit, ocolit de oficiali şi prieteni, cel ce convinsese Transilvania că „Soarele românilor la Bucureşti răsare!“ şi-a urmat destinul prin închisori înspăimântător de murdare şi pline de râie şi păduchi. L-au închis şi ungurii, l-au închis şi românii, care, în relaţia cu el, şi-au dovedit cu prisosinţă aşa-zisul respect pentru valori, iar cine va voi să facă vreo comparaţie va descoperi că nu suntem departe nici de moravurile de atunci şi nici de precara igienă. Mai mult, se va convinge că salvarea este una singură, cea brodată pe steagul inscripţionat de „domnişoarele române“. În imperiu sau în patria mamă, în închisori sau în libertate, Slavici, admiratorul necondiţionat al lui Confucius, a rămas el însuşi având o tărie sufletească greu de imaginat şi o ştiinţă de a privi lucrurile de la o altă altitudine intelectuală şi morală, inaccesibilă celor mai mulţi dintre cei puţini. La Văcăreşti, cum povestea Arghezi, când a venit vremea eliberării a făcut o cerere la comandantul închisorii să mai rămână câteva zile pentru că nu-şi terminase o nuvelă. Prin nu ştiu ce asociaţie, poate pentru că e vorba de destin în viaţa unor ţări, dar şi a unor oameni, îmi vine în minte o concluzie a lui Carlos Fuentes după ce a citit un strălucit eseu al Simonei Weil despre Iliada lui Homer: „Nimeni nu e la adăpost în faţa destinului său. Niciodată să nu priveşti cu admiraţie puterea, să nu-ţi urăşti duşmanul şi nici să nu dispreţuieşti pe cel aflat în suferinţă“.

Plicul mânjit al pacientului…

12 Aug 2015 115 Comments

by iulianmd in Viaţa de zi cu zi Tags: act, bani, cabinet, conditionare, coruptie, decizii, doctor, doctori, drept, drepturi, functie, functii, functionar, iccj, lege, medical, medicament, medici, medicina, mita, pacienti, plic, privat, public, servicii, sistem, spaga, spital, stat, tehnica, tehnici, tratament

Direct în pâine, că suntem pe grabă. Dacă te știi nerăbdator sau fără chef, poți să închizi de acum pagina, că povestea e lungă rău. Așa… titlul face parte dintr-un discurs al unui profesor universitar doctor, ținut în fața a câtorva sute de studenți, exact pe tema plicului. Cred că toată viața am să țin minte discursul ăla. Imediat după expresia “plicul mânjit al pacientului”, profesorul a făcut o pauză de câteva secunde, după care și-a continuat discursul. Nu știu câți au realizat, că pauza aia a fost făcută ca ei să realizeze ce a vrut sa spună prin “mânjit”. Probabil foarte puțini. Și probabil și mai puțini au realizat ce înseamnă “mânjit”, în contextul ăla. Până una alta, substratul discursului era despre cum, inevitabil, cu toții vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, la acest “plic mânjit”.
Ce n-am să mai uit toată viața, e cum toată studenția am sperat că de undeva va veni o minune. Că situația medicilor se va îmbunătăți. Că nu o să ajung vreo dată să mă întreb cum ar fi fost dacă îmi vedeam de ce știam eu să fac până să dau la medicină. N-am să uit deciziile mizere luate de ICCJ împotriva medicilor, dar indirect, luate de fapt împotriva pacienților. N-am să uit cum mase întregi de cretini s-au bucurat la deciziile astea, uitând că într-un final ei sunt cei care vor avea cel mai mult de tras.
Să ne lămurim exact cu ce e “mânjit” plicul… E mânjit cu eforturi. Eforturile ăluia de a pus ceva în plic. Că probabil și-a rupt de la gură. Probabil a rupt de la gura copiilor. Pentru sănătatea lui sau a cuiva apropiat. E mânjit cu efortul medicului de a rezolva cazul medical cât mai rapid, eficient și civilizat cu putință, într-un sistem care luptă împotriva obiectivului ăsta. E mânjit cu umilința pacientului. Că dacă n-ar fi ceva stigmatizant, nu ar face-o pe ascuns. E mânjit cu umilința medicului. Că trebuie să accepte așa ceva, pentru că toate cărțile, instrumentele medicale personale și hainele îl costă bani. Și dacă reușește cumva medicul să spele umilința cu ideea că tot în serviciul pacientului o face, vine o umilință și mai apăsătoare. Umilința că s-ar putea ca săptămâna viitoare ăla micu să n-aiba bani de pachet sau de transport. Sau că luna care vine s-ar putea să crească un pic și să aibă nevoie de haine noi. Mai e mânjit cu o conștientizare apăsătoare, a ambelor părți, că în țara asta de căcat nu se poate altfel. Că nimeni nu are destul și e de porc să muncești aproape moca.
Să mai lămurim un aspect, pentru ăștia anti-plic și anti-medici: fără plic, băi ingraților, până la ora asta ajungeați să fiți tratați de medici veterinari. Dacă tu, băi jeg al societății, care ai făcut tu 10, cel mult 12 clase, nu ai fi dispus să muncești pentru 1000-1500 RON pe lună, pentru că nu te-ai “descurca”, cum crezi că unul care a făcut 12 clase, 6 ani de facultate, 5 de rezidențiat și care nu se va opri din învățat decât când o mierlește.. Cum crezi că unul ca ăsta se împacă cu gândul că e răsplătit mai prost decât Vasi’, de la butoane, din port? Că pe acolo se învârt salariile medicilor.
Ustură a dracului de tare să vezi câte un mucofan din ăsta, care umflă procentul șomajului sau a ajutorului social, care vine și o arde nonșalant, spunând chestii de genu’: “Da’ ce, frate? Te-am pus eu? Te-a obligat cineva să te faci medic? Ai depus un jurământ? Fă-ți, frate, treaba, cum mi-o fac și eu!”. Și e simplu să dai din clanța de pe tușă, când statul îți dă ție, pentru frecat brebenelul la rece toată ziua, jumătate din cât îi dă unui medic care-și rupe și fizicul, și psihicul. Și mai pui că și le rupe pentru curul tău nesimțit. Ca să poți să te întorci a doua oară. Să demonstrezi, încă o dată, că mă-ta nu era calificată să fie mă-ta.
Întrebare, atât pentru domnii de la ICCJ (plătiți cu 10.000 – 15.000 RON pe lună), cât și pentru sămânțarii care au impresia că medicii și-o merită: Stimabili intelectuali, aveți idee cât costă să fii medic? Oriunde în lume, nu doar aici în România. Nu aveți! Presupuneți, și e o presupunere eronată. Motiv pentru care vă clarific eu, înșirându-va anumite cheltuieli din viața de medic:

Uniformă medicală, circa 100 RON, că doar n-ai vrea să vină medicul îmbrăcat în haine vechi, împuțite, să te consulte, nu? Ți-ar fi scârbă…
Saboți medicali, circa 100 RON, că nu e voie să intri cu încălțămintea de stradă pe oriunde prin spital, că bagi microbi…
Stetoscop, 100 RON dacă ai ureche bună, pană la 2000 RON dacă vrei să auzi bine, clar și extrem de eficient ce are ăla pe care îl pui…
Tratate medicale, pfoai… Aici variem de la 300-400 RON până la sume pe care voi nici nu le concepeți. M-a pus soția la un moment dat să îi caut un tratat. L-am găsit. Nu la noi în țara, la noi nu există. 400+ lire sterline. Adicătelea peste 2400 RON.
Cursuri de instruire și perfecționare medicală, pentru ca totul evoluează. Boli, tehnici medicale, medicamente, tratamente, etc. Toate se schimba foarte rapid. Cât costa? Depinde de ce înveți, pleacă de la 150 RON și poți ajunge la câteva mii de lei… Și ai nevoie de ele, ca să-ți tratezi pacienții mai eficient, mai rapid, mai favorabil pentru ei.
Congrese medicale. Din aceleași motive de mai sus, la care adăugam schimburile de cunoștințe și discuțiile care vin cu evenimentele de genul ăsta. Cât mai costă și astea? Pai sunt congrese la care e 100 RON participarea… Și apoi sunt congrese la care taxa ajunge la 500 Euro. Adăugam transportul. Poți ajunge să te coste transportul cât jumătate din salariu, cu trenul!
Chiria apartamentului, care variază și ea. Să zicem o medie de 900 RON, pe lună.
Întreținere, cam 150-200 RON, la două persoane.
Utilități (electricitate, televiziune, internet, telefonie), cam 150-250 RON.
Mai are rost sa mai continui?

Altă întrebare: Știați că pentru menținerea dreptului de liberă practică, medicul e obligat să meargă la congrese, să urmeze cursuri, să se aboneze la jurnale medicale, etc.? Nu aveați. Deci cheltuielile de mai sus nu sunt “opționale”. Sun obligatorii.
Domnii și doamnele de la ICCJ sigur nu vor ajunge să citească articolul ăsta, dar sunt convins, în schimb, că mulți brebenei blegi și anti-sănătate își vor face drum pe pagina asta. Ca atare, să ne legăm de alte câteva aspecte…
Aspectul #1 – Medicul ca functionar public (conform deciziei ICCJ nr. 26/2014)
Băi opăriților, care spuneți voi că nu a obligat nimeni medicul să devină medic. Ce spuneți voi dacă, brusc, medicul se hotărăște să se comporte ca un funcționar public? Ce zici tu, bizon de apă dulce, dacă la ora 13:00, ești pus pe masa de operație și deschis pentru o procedură ce în mod normal durează 45 de minute, iar programul medicului e până la ora 14:00? Zici bine, ești fericit. Dar dacă apare o complicație și la ora 14:00 tu încă ești deschis? Ce zici dacă la ora 14:00, chirurgul pune bisturiul jos și pleacă, pentru că i s-a încheiat programul? Că doar până la ora aia e plătit. Și la fel să facă și ultima ta speranță de supraviețuire, anestezistul. Sigur nu ai o părere prea bună despre o situație ca asta. Dar vezi tu, deși medicii puteau să facă asta de acum multă vreme, n-au făcut-o niciodată. Pentru că au depus un jurământ. Au depus un jurământ ca să te facă bine, orice-ar fi. Iar tu, dihor epileptic, când nu îți convine ceva, le spui că ar trebui să le țină de foame jurământul ăla.
Aspectul #2 – Retezarea unui drept al pacientului (conform deciziei ICCJ nr. 19/2015)
În momentul în care ICCJ a decis că medicul va face 10 ani de pârnaie pentru plic, ICCJ s-a pișat pe drepturile voastre, băi inteligenților. Aveați o lege care vă conferea drepturi, ca pacienți. Aici discutam despre dreptul de a-ți arăta recunoștința față de ăla care ți-a salvat sau prelungit viața. Adică, dacă simțeai tu nevoia să-i dai ceva, fie o floare, fie 50 RON, doar din pura recunoștință, după ce ai fost tratat, exista un drept care îți oferea posibilitatea asta. Iar ICCJ ți l-a luat, prostule care ești tu prost. Și acum aplauzi, și te dai cu curu’ de pământ că așa le trebuie medicilor. Dar nu-i nimic, azi un drept, mâine altul… Iar voi, o masă amorfă de “gânditori”, veți aplauda în continuare.
Aspectul #3 – Condiționarea actului medical VS. “Plicul mânjit”
Vedeți voi, băi cercopitecilor, momentul în care dai plicul ăla face totul. Că dacă un medic îți pretindea vreo ceva înaintea tratamentului, se numea condiționarea actului medical, iar tu dacă îi dădeai, tu numeai prost. Că această condiționare a actului medical e privită foarte prost, chiar de medici. Bineînțeles, orice pădure are uscăciunile ei. Dar condiționarea actului medical era sancționată și până acum. Dacă se depunea sesizare. Că faimosul caz cu urologul din Galați s-a întâmplat înaintea deciziei ICCJ, iar subiectul deciziei ICCJ n-avea nici în mână, nici în gară, cu cazul din Galați. Plicul în schimb, era o modalitate de a-ți exprima recunoștința vis-a-vis de ăla care te-a făcut om din nou. Și era strict la alegerea voastră, nu vă obliga nimeni. Că dacă nu dădeai nimic medicului, sigur nu te fugărea pe holuri, sau te aștepta la colț de stradă să îți ceară socoteală. Dar voi aveți un IQ prea mic pentru delimitări din astea fine.
Aspectul #4 – Ce o să facă medicii de acum? Dar voi ce o să faceți de acum?
Medicii vor pleca peste granițe. O parte din ei. O altă parte din ei, și încă una destul de consistentă, vor renunța complet la sistemul de stat și vor migra în sistemul privat. Unde vi se va spune de la început “Banu’ jos. 2000 RON sau nici nu ma ating de tine.”. Asta după ce ați plătit deja 50-100 RON pe consultație. Iar voi nu o să aveți ce comenta. Vi se va tăia chitanță, deci nimic ilegal la mijloc. Și nici condiționare de act medical nu se va putea numi. Mită nici atât. Plic nici nu mai discutăm. Ce o să mai plângeți voi după plic, când s-o întâmpla asta… Ce dor o să vă fie să puneți 50-100 RON într-un plic și să-l dați când părăsiți spitalul, doar și numai dacă simțiți nevoia să îi dați. Bineînțeles că va fi o mică parte care va rămâne la sistemul de stat. Medici care în scurt timp vor fi depășiți din toate punctele de vedere. Ei vor obosi din ce în ce mai tare. Calitatea actului medical va scădea. Și eventual, își vor băga și ei picioarele. Ce veți face atunci? Ce alte plângeri cretine veți mai avea în momentul ăla?
Nu vă lua nimeni banii de plăcere, inteligenților. Nu vă obliga să îi dați și dacă vi-i lua, vi-i lua de nevoie. Că și medicul mănâncă, se pișă și se cacă, exact ca și voi. Și el are nevoie de un moment de relaxare. Și el are nevoie de chestii mărunte în viața lui. De comodități, de comfort, de o viață civilizată. Că altfel nu ar fi în stare să vă mai trateze. Dar, o să realizați, în curând, toate chestiile astea, pe pielea voastră. Problema e că pentru voi o să fie prea târziu. O să vă aduceți aminte, că de medici e nevoie peste tot în lume. Și dacă aici medicii nu sunt vruți, sigur vor fi “adoptați”, prin alte țări.
În încheiere, niște întrebări care oricum vor rămâne fără răspuns:
1. Conform căror criterii din legea statutului de functionar public, pot fi medicii considerați funcționari publici?
2. Cum poate fi plicul considerat mită, dacă donația este făcută după ce funcția/serviciul a fost îndeplinit, încheiat, cu succes?
3. După care legi funcționează ICCJ?
Gata, am scos și asta din sistem. Zi faină tuturor!
Surse imagini: Aici si aici.
DREPTUL LA REPLICĂ
Nu o să stau sa trimit cereri de drept la replică înspre fiecare site de știri care a preluat articolul ăsta. Iar textul a fost preluat fără acordul meu, deși la Termeni e specificat clar ce pași se urmează dacă se dorește o preluare. O să scriu aici, dat fiind că oricum ar fi, tot aici se ajunge.

Presa a scris că un DOCTOR din Galați bla bla bla… NU sunt doctor. Mi-ar fi rușine să afirm așa ceva, ținând cont de cât mai am de mâncat până acolo. Sunt un medic cu competențe limitate, în Galați. Atât!
Presa a scris că protestez. Nu protestez! Este o părere personală, scrisă înainte să aflu de inițiativele de protest ce se aprind în țară. Lucrul ăsta este scris clar în pagina care oferă informații despre autorul blogului. Prin articolul ăsta nu am intenționat să exprim protest și revoltă, ci cu totul altceva. Cine a avut ochi a văzut ce trebuia din articol.
Presa a scris că exprim poziția medicilor. Iarăși, în pagina cu informațiile despre autor, e scris clar, că atunci când scriu, nu reprezint pe nimeni și nimic, și nici nu intenționez să fac asta în vreun moment. Chiar dacă mulți din medicii care au trecut pe aici au fost de acord cu ce am scris și ce am vrut să exprim, asta nu m-a făcut reprezentantul lor. Ei trebuie reprezentați de altcineva, nu de un oarecare pârlit, care nici măcar nu și-a luat rezidențiatul, și care a scris câteva rânduri pe blogul său personal.
Unul din site-urile de presă a postat o poză, la textul preluat, cu Spitalul Județean din Brăila. Nu am nici o legătură acel spital. Absolut nici una.

O să închei prin a-mi cere scuze față de cititorii care în trecut și-au lasat opiniile la celelalte articole. Articolele au fost retrase, din dorința de a nu oferi presei și mai mult material pentru deformat și speculat, și o dată cu retragerea lor, au fost retrase și comentariile.

Scrisoarea unui medic: "Nu vă lua nimeni banii de plăcere, inteligenților. Nu vă obliga să îi dați și dacă vi-i lua, vi-i lua de nevoie. Că și medicul mănâncă, se pișă și se cacă, exact ca și voi”

Un medic voluntar de la un spital din Galați, în vârstă de 27 de ani, a publicat pe blogul său o scrisoare extrem de acidă la adresa sistemului de sănătate. Materialul „Plicul mânjit al pacientului” a făcut înconjurul blogosferei, iar reacțiile au fost extrem de vii, pe măsura stilului textului.

Două zile mai târziu, blogul autorului (iulianmd.worldpress.com) a fost autosuspendat, la fel și contul de Facebook. Nu știm ce s-a întâmplat. Nu știm dacă autorul și-a suspendat site-ul în urma unor presiuni sau a fost el însuși speriat de valul de racții stârnit de scrisoarea sa.

Textul de mai jos, cel cu pricina, este penultimul de pe blog. În ultimul, autorul său scria: „Deși am jurat ca nu mai scriu, după articolul precedent, “Plicul mânjit al pacientului…“, mă simt forțat să o fac totuși. Pentru că din toată situația asta, ies niște chestii foarte interesante, care exprimă o realitate tragică, dezamăgitoare. În continuare, sunt de părere că eu nu reprezint nimic. Sunt mult prea mic, prea la început de drum, ca să-mi permit a vorbi în numele a mii de oameni. Nu îmi permit să pretind că pot exprima ce gândește clasa medicală, de la un medic rezident, un medic specialist, un medic primar… până la profesorii universitari doctori. Nu e locul meu să îi reprezint în vreun moment, în vreun fel. Pretind doar că pot să-mi exprim părerile și dacă mai sunt care rezonează cu ele, îi salut respectuos.”

Vă prezentăm, mai jos, textul integral...

Plicul mânjit al pacientului…

Direct în pâine, că suntem pe grabă. Dacă te știi nerăbdator sau fără chef, poți să închizi de acum pagina, că povestea e lungă rău. Așa… titlul face parte dintr-un discurs al unui profesor universitar doctor, ținut în fața a câtorva sute de studenți, exact pe tema plicului. Cred că toată viața am să țin minte discursul ăla. Imediat după expresia “plicul mânjit al pacientului”, profesorul a făcut o pauză de câteva secunde, după care și-a continuat discursul. Nu știu câți au realizat, că pauza aia a fost făcută ca ei să realizeze ce a vrut sa spună prin “mânjit”. Probabil foarte puțini. Și probabil și mai puțini au realizat ce înseamnă “mânjit”, în contextul ăla. Până una alta, substratul discursului era despre cum, inevitabil, cu toții vom ajunge, mai devreme sau mai târziu, la acest “plic mânjit”.

Ce n-am să mai uit toată viața, e cum toată studenția am sperat că de undeva va veni o minune. Că situația medicilor se va îmbunătăți. Că nu o să ajung vreo dată să mă întreb cum ar fi fost dacă îmi vedeam de ce știam eu să fac până să dau la medicină. N-am să uit deciziile mizere luate de ICCJ împotriva medicilor, dar indirect, luate de fapt împotriva pacienților. N-am să uit cum mase întregi de cretini s-au bucurat la deciziile astea, uitând că într-un final ei sunt cei care vor avea cel mai mult de tras.

Să ne lămurim exact cu ce e “mânjit” plicul… E mânjit cu eforturi. Eforturile ăluia de a pus ceva în plic. Că probabil și-a rupt de la gură. Probabil a rupt de la gura copiilor. Pentru sănătatea lui sau a cuiva apropiat. E mânjit cu efortul medicului de a rezolva cazul medical cât mai rapid, eficient și civilizat cu putință, într-un sistem care luptă împotriva obiectivului ăsta. E mânjit cu umilința pacientului. Că dacă n-ar fi ceva stigmatizant, nu ar face-o pe ascuns. E mânjit cu umilința medicului. Că trebuie să accepte așa ceva, pentru că toate cărțile, instrumentele medicale personale și hainele îl costă bani. Și dacă reușește cumva medicul să spele umilința cu ideea că tot în serviciul pacientului o face, vine o umilință și mai apăsătoare. Umilința că s-ar putea ca săptămâna viitoare ăla micu să n-aiba bani de pachet sau de transport. Sau că luna care vine s-ar putea să crească un pic și să aibă nevoie de haine noi. Mai e mânjit cu o conștientizare apăsătoare, a ambelor părți, că în țara asta de căcat nu se poate altfel. Că nimeni nu are destul și e de porc să muncești aproape moca.

După ce termini de citit acest articol, te invit să citești și: Manifest pentru normalitate

Să mai lămurim un aspect, pentru ăștia anti-plic și anti-medici: fără plic, băi ingraților, până la ora asta ajungeați să fiți tratați de medici veterinari. Dacă tu, băi jeg al societății, care ai făcut tu 10, cel mult 12 clase, nu ai fi dispus să muncești pentru 1000-1500 RON pe lună, pentru că nu te-ai “descurca”, cum crezi că unul care a făcut 12 clase, 6 ani de facultate, 5 de rezidențiat și care nu se va opri din învățat decât când o mierlește.. Cum crezi că unul ca ăsta se împacă cu gândul că e răsplătit mai prost decât Vasi’, de la butoane, din port? Că pe acolo se învârt salariile medicilor.

Ustură a dracului de tare să vezi câte un mucofan din ăsta, care umflă procentul șomajului sau a ajutorului social, care vine și o arde nonșalant, spunând chestii de genu’: “Da’ ce, frate? Te-am pus eu? Te-a obligat cineva să te faci medic? Ai depus un jurământ? Fă-ți, frate, treaba, cum mi-o fac și eu!”. Și e simplu să dai din clanța de pe tușă, când statul îți dă ție, pentru frecat brebenelul la rece toată ziua, jumătate din cât îi dă unui medic care-și rupe și fizicul, și psihicul. Și mai pui că și le rupe pentru curul tău nesimțit. Ca să poți să te întorci a doua oară. Să demonstrezi, încă o dată, că mă-ta nu era calificată să fie mă-ta.

Întrebare, atât pentru domnii de la ICCJ (plătiți cu 10.000 – 15.000 RON pe lună), cât și pentru sămânțarii care au impresia că medicii și-o merită: Stimabili intelectuali, aveți idee cât costă să fii medic? Oriunde în lume, nu doar aici în România. Nu aveți! Presupuneți, și e o presupunere eronată. Motiv pentru care vă clarific eu, înșirându-va anumite cheltuieli din viața de medic:

Uniformă medicală, circa 100 RON, că doar n-ai vrea să vină medicul îmbrăcat în haine vechi, împuțite, să te consulte, nu? Ți-ar fi scârbă…
Saboți medicali, circa 100 RON, că nu e voie să intri cu încălțămintea de stradă pe oriunde prin spital, că bagi microbi…
Stetoscop, 100 RON dacă ai ureche bună, pană la 2000 RON dacă vrei să auzi bine, clar și extrem de eficient ce are ăla pe care îl pui…
Tratate medicale, pfoai… Aici variem de la 300-400 RON până la sume pe care voi nici nu le concepeți. M-a pus soția la un moment dat să îi caut un tratat. L-am găsit. Nu la noi în țara, la noi nu există. 400+ lire sterline. Adicătelea peste 2400 RON.
Cursuri de instruire și perfecționare medicală, pentru ca totul evoluează. Boli, tehnici medicale, medicamente, tratamente, etc. Toate se schimba foarte rapid. Cât costa? Depinde de ce înveți, pleacă de la 150 RON și poți ajunge la câteva mii de lei… Și ai nevoie de ele, ca să-ți tratezi pacienții mai eficient, mai rapid, mai favorabil pentru ei.
Congrese medicale. Din aceleași motive de mai sus, la care adăugam schimburile de cunoștințe și discuțiile care vin cu evenimentele de genul ăsta. Cât mai costă și astea? Pai sunt congrese la care e 100 RON participarea… Și apoi sunt congrese la care taxa ajunge la 500 Euro. Adăugam transportul. Poți ajunge să te coste transportul cât jumătate din salariu, cu trenul!
Chiria apartamentului, care variază și ea. Să zicem o medie de 900 RON, pe lună.
Întreținere, cam 150-200 RON, la două persoane.
Utilități (electricitate, televiziune, internet, telefonie), cam 150-250 RON.
Mai are rost sa mai continui?
Altă întrebare: Știați că pentru menținerea dreptului de liberă practică, medicul e obligat să meargă la congrese, să urmeze cursuri, să se aboneze la jurnale medicale, etc.? Habar nu aveați. Deci cheltuielile de mai sus nu sunt “opționale”. Sunt obligatorii.

După ce termini de citit acest articol, te invit să citești și: Manifest pentru normalitate

Domnii și doamnele de la ICCJ sigur nu vor ajunge să citească articolul ăsta, dar sunt convins, în schimb, că mulți brebenei blegi și anti-sănătate își vor face drum pe pagina asta. Ca atare, să ne legăm de alte câteva aspecte…

Aspectul #1 – Medicul ca functionar public (conform deciziei ICCJ nr. 26/2014)
Băi opăriților, care spuneți voi că nu a obligat nimeni medicul să devină medic. Ce spuneți voi dacă, brusc, medicul se hotărăște să se comporte ca un funcționar public? Ce zici tu, bizon de apă dulce, dacă la ora 13:00, ești pus pe masa de operație și deschis pentru o procedură ce în mod normal durează 45 de minute, iar programul medicului e până la ora 14:00? Zici bine, ești fericit. Dar dacă apare o complicație și la ora 14:00 tu încă ești deschis? Ce zici dacă la ora 14:00, chirurgul pune bisturiul jos și pleacă, pentru că i s-a încheiat programul? Că doar până la ora aia e plătit. Și la fel să facă și ultima ta speranță de supraviețuire, anestezistul. Sigur nu ai o părere prea bună despre o situație ca asta. Dar vezi tu, deși medicii puteau să facă asta de acum multă vreme, n-au făcut-o niciodată. Pentru că au depus un jurământ. Au depus un jurământ ca să te facă bine, orice-ar fi. Iar tu, dihor epileptic, când nu îți convine ceva, le spui că ar trebui să le țină de foame jurământul ăla.

Aspectul #2 – Retezarea unui drept al pacientului (conform deciziei ICCJ nr. 19/2015)
În momentul în care ICCJ a decis că medicul va face 10 ani de pârnaie pentru plic, ICCJ s-a pișat pe drepturile voastre, băi inteligenților. Aveați o lege care vă conferea drepturi, ca pacienți. Aici discutam despre dreptul de a-ți arăta recunoștința față de ăla care ți-a salvat sau prelungit viața. Adică, dacă simțeai tu nevoia să-i dai ceva, fie o floare, fie 50 RON, doar din pura recunoștință, după ce ai fost tratat, exista un drept care îți oferea posibilitatea asta. Iar ICCJ ți l-a luat, prostule care ești tu prost. Și acum aplauzi, și te dai cu curu’ de pământ că așa le trebuie medicilor. Dar nu-i nimic, azi un drept, mâine altul… Iar voi, o masă amorfă de “gânditori”, veți aplauda în continuare.

Aspectul #3 – Condiționarea actului medical VS. “Plicul mânjit”
Vedeți voi, băi cercopitecilor, momentul în care dai plicul ăla face totul. Că dacă un medic îți pretindea vreo ceva înaintea tratamentului, se numea condiționarea actului medical, iar tu dacă îi dădeai, tu numeai prost. Că această condiționare a actului medical e privită foarte prost, chiar de medici. Bineînțeles, orice pădure are uscăciunile ei. Dar condiționarea actului medical era sancționată și până acum. Dacă se depunea sesizare. Că faimosul caz cu urologul din Galați s-a întâmplat înaintea deciziei ICCJ, iar subiectul deciziei ICCJ n-avea nici în mână, nici în gară, cu cazul din Galați. Plicul în schimb, era o modalitate de a-ți exprima recunoștința vis-a-vis de ăla care te-a făcut om din nou. Și era strict la alegerea voastră, nu vă obliga nimeni. Că dacă nu dădeai nimic medicului, sigur nu te fugărea pe holuri, sau te aștepta la colț de stradă să îți ceară socoteală. Dar voi aveți un IQ prea mic pentru delimitări din astea fine.

Aspectul #4 – Ce o să facă medicii de acum? Dar voi ce o să faceți de acum?
Medicii vor pleca peste granițe. O parte din ei. O altă parte din ei, și încă una destul de consistentă, vor renunța complet la sistemul de stat și vor migra în sistemul privat. Unde vi se va spune de la început “Banu’ jos. 2000 RON sau nici nu ma ating de tine.”. Asta după ce ați plătit deja 50-100 RON pe consultație. Iar voi nu o să aveți ce comenta. Vi se va tăia chitanță, deci nimic ilegal la mijloc. Și nici condiționare de act medical nu se va putea numi. Mită nici atât. Plic nici nu mai discutăm. Ce o să mai plângeți voi după plic, când s-o întâmpla asta… Ce dor o să vă fie să puneți 50-100 RON într-un plic și să-l dați când părăsiți spitalul, doar și numai dacă simțiți nevoia să îi dați. Bineînțeles că va fi o mică parte care va rămâne la sistemul de stat. Medici care în scurt timp vor fi depășiți din toate punctele de vedere. Ei vor obosi din ce în ce mai tare. Calitatea actului medical va scădea. Și eventual, își vor băga și ei picioarele. Ce veți face atunci? Ce alte plângeri cretine veți mai avea în momentul ăla?

După ce termini de citit acest articol, te invit să citești și: Manifest pentru normalitate

Nu vă lua nimeni banii de plăcere, inteligenților. Nu vă obliga să îi dați și dacă vi-i lua, vi-i lua de nevoie. Că și medicul mănâncă, se pișă și se cacă, exact ca și voi. Și el are nevoie de un moment de relaxare. Și el are nevoie de chestii mărunte în viața lui. De comodități, de comfort, de o viață civilizată. Că altfel nu ar fi în stare să vă mai trateze. Dar, o să realizați, în curând, toate chestiile astea, pe pielea voastră. Problema e că pentru voi o să fie prea târziu. O să vă aduceți aminte, că de medici e nevoie peste tot în lume. Și dacă aici medicii nu sunt vruți, sigur vor fi “adoptați”, prin alte țări.

În încheiere, niște întrebări care oricum vor rămâne fără răspuns:
1. Conform căror criterii din legea statutului de functionar public, pot fi medicii considerați funcționari publici?
2. Cum poate fi plicul considerat mită, dacă donația este făcută după ce funcția/serviciul a fost îndeplinit, încheiat, cu succes?
3. După care legi funcționează ICCJ?

Gata, am scos și asta din sistem. Zi faină tuturor!

Citeşte mai multe despre: scriusoare medic, doctor, galati

marți, 1 septembrie 2015

Traiul medicilor, între plicurile subţiri şi mizeria groasă

Ar trebui să plecăm de la un fapt - salariile medicilor din România sunt mici, media sectorului sanitar fiind chiar mai mică decât media din sistemul educaţional, subfinanţat şi el.

În plus, un medic e silit să înveţe şase ani în facultate, plus alţi cinci, poate chiar şase, şapte în timpul rezidenţiatului. Şi apoi are de făcut gărzi şi trebuie să se descurce cu o bază materială, adesea, precară. Cireaşa de pe această imensă colivă cu cruce roşie este mafia de la vârful sistemului, unde câţiva "patriarhi", unii dintre ei foarte buni profesionişti, trăiesc la nivel occidental pe baza unei piramide cvasiorientale.
Deci, putem conveni că sistemul nu e bun şi că trebuie reformat, mai ales că, de ani mulţi, există un exod de halate albe spre Occident care riscă să se accentueze. În acelaşi timp, putem să fim iarăşi de acord că în România nu prea sunt bani la buget. De exemplu, o altă mare problemă este în sistemul de pensii, care nu mai e sustenabil şi are de câţiva ani o gaură de aproximativ patru miliarde de euro pe an. Ce facem în această situaţie, ca să îi liniştim atât pe pacienţii supăraţi pe medici, cât şi pe doctorii supăraţi pe nivelul lor de trai? Simplu, spune guvernul, mărim salariile personalului medical cu 25% şi legalizăm plicurile, care acum devin un fel de bacşiş în regulă. Pam, pam! Şi ce facem cu poliţiştii şi profesorii care strigă din răsputeri că vor şi ei? Le spunem să mai aştepte niţel...
Asta e soluţia pe care o aplicăm în tranziţie de 25 de ani. Băgăm burduful vechi la apă, iar când acesta începe să ţârâie din toate găurile, îl cârpim cum putem, sperând să nu se rupă. Şi iar apar găuri şi iar cârpim... Până când? Până când se va dumiri poporul că bani pentru medici există, aşa cum susţine o alianţă a lor care s-a alcătuit în doar câteva zile de criză, dar sistemul e putred şi drenează în buzunare largi şi negre sume impresionante şi albe. Nu, medicii nu vor doar bani, pentru că nu sunt câini să le arunci un oscior atunci când latră. Vor un sistem curat, eficient şi, mai important decât orice, care să le asigure demnitate. Să nu stea să se milogească nici de pacienţi, nici de minister. Pentru prima oară după revoluţia din 1989 am auzit de un corp profesional care să refuze atât majorările salariale, cât şi sindicatele care le-au negociat.
Pentru prima dată un grup de români vrea mai mult decât pâinea de dinaintea circului. E un semn că evoluăm. Încet, dar sigur. Sunt foarte curios dacă îşi dă seama de asta şi bătrâna caracatiţă, născută comunistă şi camuflată în capitalistă, că la asta se pricep cel mai bine caracatiţele, la camuflaj. Deocamdată ea crede că, încă!, ne poate păcăli cu fărâmiturile care-i cad de la festinul furtului de proporţii epice. Încă...

Cristian Curte