vineri, 29 iulie 2016

„Domnule primar Leoreanu, dacă veți rezolva problema de la spital, noi vă vom iubi toată viața!”

„Domnule primar Leoreanu, dacă veți rezolva problema de la spital, noi vă vom iubi toată viața!”

poza stire domnule primarPe pagina virtuală domnuleprimar.ro, la secțiunea referitoare la Primăria Roman, în mai multe zile au fost postate relatări ale situației de la Centrul de Primiri Urgențe, din cadrul Spitalului Roman, situația care, după cum spun autorii sesizărilor, nu este tocmai roză.
Dima Valentina – 20 iulie
Dle primar cu stima si respect va salut ! Va sesizez urmatorul aspect de la urgenta spitalului - nimeni nu poarta ecusoane in piept nu distingem cine e medic, femeie de servici, ori brancardier. Si apoi alta rugaminte, daca unii de acolo care lucreaza sunt fustrati sau obositi sa isi dea demisia sau sa plece in concediu, daca nu sa se comporte frumos cu noi. Va multumesc!
Marina Gheorghe – 13 iulie
Va rog in numele romascanilor sa faceti toate demersurile posibile si imposibile sa angajati personal la Urgenta Spitalului, am trecut pe acolo si m-am ingrozit , personalul care este acolo nu face fata, bolnavii stau si asteapta ore, situatia este extrem de dramatica, aici se pierd vieti din cauza lipsei personalului si uneori si din lipsa personalului specializat si pregatit. Dlor consilieri locali , aveti puterea de a face lucrurile pe care le-ati promis cand va milogeati pe la usile noastre. Iar noi v-am votat ca prostii. Se pierd vieti multe la urgenta - voi ce parere aveti , voi ce proiecte aveti ? ce faceti sa stopati acest genocid ? luati atitudine , iar daca nu sper sa ajungeti toti dlor consilieri la urgenta…. astept rezolvari si nu promisiuni.”
În urma acestor sesizări, primarul Laurențiu Leoreanu convoacă toți factorii de conducere ai spitalului la o ședință, miercuri, 27 iulie, după care emite un comunicat de presă ca un angajament ferm că se va implica în rezolvarea situației, în folosul romașcanilor.
Comunicatul de presă – răspuns
Va informez ca astazi 27.07.2016, la ora 11.00, la sediul primariei, am avut o intrevedere cu conducerea Spitalului Municipal de Urgenta Roman, in cadrul careia am analizat problemele si situatiile existente pe sectii, si cu prioritate cele referitoare la Centrul de Primiri Urgente.
Ca urmare a mai multor sesizari si propuneri ce mi-au fost adresate, am procedat la efectuarea unor verificari, analize si implementarea unor masuri premergatoare pentru cresterea eficientei activitatii medicale in cadrul Spitalului Municipal de Urgenta Roman.
Luni 01.08.2016, va avea loc o sedinta de lucru extinsa, la care voi participa alaturi de conducerea Spitalului Municipal de Urgenta Roman, sefii de sectii, presedintii Comisiilor de Disciplina si de Etica din cadrul Spitalului Municipal de Urgenta Roman si personalul Centrului de Primiri Urgente, urmand a fi aplicate masurile ce se impun pe baza evaluarilor acestei intalniri.
Va asigur ca raman receptiv la sesizarile, sugestiile si nevoile comunitatii locale, iar pentru perioada urmatoare, pe langa preocuparea constanta pentru imbunatatirea infrastructurii medicale, o prioritate o va constitui cresterea calitatii si eficientei activitatii medicale in cadrul Spitalului Municipal de Urgenta Roman. Cu respect, Primarul Municipiului Roman Laurentiu Dan Leoreanu.
Ecouri ale implicării primarului Laurențiu Leoreanu
În urma mediatizării, de către cotidianul nostru, a acestui caz și a comunicatului de presă emis de Primăria Roman, miercuri, 27 iulie, pe portalul domnuleprimar.ro a apărut o postare – mulțumire, din partea doamnei Marina Gheorghe, cea care făcut una dintre sesizările anterioare, în care se precizează:
Domnule primar, vă mulțumesc pentru ca veți lucra dumneavoastră personal pentru schimbarea situației dificile de la Urgenta Spitalului Roman. Știam ca sunteți inimos si astăzi ați dovedit-o. Daca veți rezolva problema de la spital noi va vom iubi toată viața.”
Așteptăm ziua de luni, 1 august, când, după întâlnirea pe care șeful administrației romașcane o va avea cu conducerea spitalului, vă vom informa sigur despre soluțiile propuse pentru îmbunătățirea activității, în unitatea medicală romașcană.
Romanul Financiar

vineri, 22 iulie 2016

„Nu mai faceți promisiunea asta; vom face grevă în fața primăriei să vă rugăm să mai candidați!”

„Nu mai faceți promisiunea asta; vom face grevă în fața primăriei să vă rugăm să mai candidați!”

poza stire va rugam sa mai candidatiPrimarul Laurențiu Leoreanu s-a referit la situația actuală în ceea ce privește starea economică a administrațiilor locale și a comunităților din România. Domnia sa a făcut referire și la faptul că în urma anunțului că nu va mai candida la primărie, peste patru ani, mai mulți romașcani i-au cerut să se răzgândească.
Sunt primării care nu se pot gândi la dezvoltare când nu au din ce plăti curentul și salariile! Am avut întâlniri cu niște primari din zonă care mi-au spus că nu mai au din ce plăti salariile.
Sunt probleme dramatice în România, nu suntem organizați, nu suntem predictibili, nu ne-am gândit la o organizare administrativă a țării!
Eu am propus, prin pozițiile pe care le-am adoptat la diferite întâlniri oficiale centrale, să nu fie comună sub 5.000 de locuitori, să nu fie oraș sub 15.000 de locuitori, să nu fie municipiu sub 30.000 de locuitori și să nu fie județ sub 1.500.000 locuitori.
Probabil, cineva nu are curajul să treacă la fapte, gândindu-se că mereu vin alegerile și au nevoie de acei primari care să-i sprijine la vot.
Eu, de acum încolo, pot vorbi liber pentru că am spus oficial că nu mai candidez la primărie și nu am nevoie să îmi fac campanie!
În mine veți găsi în acest mandat un alt om!
M-am întâlnit cu romașcani care mi-au spus: „nu mai faceți niciodată promisiunea asta pentru că vom face grevă în fața primăriei să vă rugăm să mai candidați!”
Am spus că nu voi candida pentru încă un mandat la primărie și așa va fi! Acum pot spune lucrurilor pe nume, deschis, pentru că interesul pentru voturi face să existe un foarte mare subiectivism și o mică deschidere pentru o administrație echidistantă și pe baza egalității de șanse”, a precizat Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman.
Romanul Financiar

duminică, 17 iulie 2016

Nuditate decenta

Nuditate decenta



Uneori adevarul gol-golut doare. Doare cand este spus direct si reflecta lucruri aparent jenante. Doare cand este spus direct si rasuceste un cutit lung, taios si aspru intr-o rana deja infectata. Doare!
Si totusi multi prefera durerea de a le fi spus adevarul gol-golut direct in fata. Pentru ca prefera certitudinea unui adevar dureros decat incertitudinile lucrurilor ascunse cu teama. Prefera adevarul, oricat de dureros sau de incomod ar fi, pentru ca vor sa stie cum stau lucrurile si sa poata sa isi planifice si sa isi duca la capat toate actiunile viitoare.
Pe de alta parte unii prefera sa nu li se spuna adevarul gol-golut in fata. Mai ales in spatiul public. Nu de alta, dar exprimarea adevarului despre ei le-ar pata imaginea pura si le-ar stirbi autoritatea de netagaduit.Si acest aspect ii doare. Sunt sefi si nu pot accepta ca ar putea gresi in fata subordonatilor. Mai ales atunci cand nu sunt deprinsi sa isi controleze comportamentul. Sunt sefi si nu accepta criticile, pentru ca se considera Dumnezei perfecti si atotputernici. Si nu sunt dispusi sa isi accepte greselile sau sa accepte ca cineva, oricine ar fi, poate fi mai bun decat ei in anumite privinte, mai ales cand este vorba de un angajat din subordinea lor. Sunt dispusi sa hartuiasca si sa impuna decizii cu toata forta de care sunt in stare. Si asta fara sa fie ei insisi nevoiti sa suporte durerea adevarului gol-golut.
Uneori adevarul gol-golut doare. Doare cumplit! Dar purifica...

vineri, 15 iulie 2016

Întrebarea cititorilor! De ce nu este deschis spațiul pentru skateboard și role, din Ștrandul Roman?

Întrebarea cititorilor! De ce nu este deschis spațiul pentru skateboard și role, din Ștrandul Roman?

poza stire spatiul de skateboardRomașcanii au semnalat redacției faptul că în Complexul de Agrement MOLDOVA – Ștrand Roman, spațiul recent amenajat pentru pasionații de skateboard și role nu este funcțional, fiind închis de mai mult timp.
Autoritățile locale explică faptul acesta prin lipsa unui regulament care să reglementeze funcționarea spațiului, mai ales că este un loc supus riscurilor de accidentare și ar putea fi trași la răspundere administratorii Complexului de Agrement.
Există anumite reguli clare, de protecție a activității, reguli care sunt verificate de către inspectorii de muncă, privind securitatea obiectivului. Acolo se pot produce accidente iar lipsa unui regulament de funcționare ar pune într-o lumină nefavorabilă administrația locală și am putea fi trași la răspundere.
Pe data de 25 iulie, vom avea o ședință de Consiliu Local în care vom aproba și acest regulament de funcționare al spațiului. După parcurgerea etapelor legale, de la 1 august, spațiul va fi funcțional și va avea toate avizele de funcționare la zi”, a declarat Lucian Micu, viceprimarul municipiului Roman.
Spațiul a fost inaugurat pe data de 20 mai, împreună cu inaugurarea celorlalte obiective care au rămas de finalizat în Complexul MOLDOVA; terenul de volei pe nisip, scena multifuncțională și spațiul de spectacole.
Romanul Financiar

joi, 14 iulie 2016

Ce castiga PMP din fuziunea cu UNPR. Ce pierde Basescu

Fostul presedinte Traian Basescu s-a prezentat, marti, la brat cu Valeriu Steriu pentru a anunta fuziunea prin absorbtie a UNPR cu PMP.  Astfel, printr-o miscare oarecum surpriza, partidul creat artificial pe cand era seful statului, incurajand tradari de la PSD si PNL cu scopul de a construi un vehicul capabil sa-i asigure sustinere parlamentara guvernului Boc, sfarseste a fi inghitit de creatorul sau. Este o miscare politica din care rezulta o serie de castiguri de ordin practic pe termen scurt, destul de relative  in raport cu pierderile pe termen lung. Sa le trecem in revista.
Sustinatorii neconditionati ai noului presedinte au aplaudat excitati noua lovitura politica, mai ales ca de uneperisti, eliberati de hoitul politic greu al lui Gabriel Oprea, trageau atat liberalii cat si pesedistii. In schimb criticii au vazut in fuziune inca un cui infipt in cosciugul politic al unui fost mare politician care moare, cum plastic s-a exprimat Ioana Ene Dogioiu intr-o postare pe Facebook, cu cadavrul monstrului sau politic in brate.

Analizata la rece, fuziunea - daca se va realiza vreodata, pana acolo mai e cale lunga - aduce cateva rezultate de ordin practic, asa cum au fost ele prezentate de unele surse din interiorul partidului.

In primul rand, legea noua spune ca un partid poate primi subventie de la stat daca indeplineste doua criterii: sa treaca pragul electoral si sa numere minim 50 de consilieri judeteni. Or, PMP a obtinut 4, 6% la locale, deci se afla la limita pragului si risca sa rateze Parlamentul. Daca totusi intra singur, nu indeplineste al doilea criteriu, deoarece la locale a scos doar 37 de consilieri generali. Cu cei 26 ai UNPR, PMP si-a rezolvat ambele probleme. La locale, UNPR a luat cam 2, 5% si vine, pe langa o mica armata de consilieri locali, 100 de primari si 150 de viceprimari, cu o zestre importanta: filiale in toata tara. O infrastructura vitala pentru orice partid nou.

Pe langa dreptul la subventie, PMP mai obtine ceva important: o sansa buna sa aiba reprezentanti in sectiile de vot la toamna. Din cei 35 de parlamentari, cei mai multi vor migra spre alte partide. Dar e suficient ca PMP-ul dupa fuziune sa ramana cu zece, si grupul parlamentar se pastreaza. Asta-i va da dreptul PMP-ului sa aiba membri in sectiile de votare la parlamentare. Acest lucru nu s-a intamplat la locale tocmai din cauza ca nu avea grup parlamentar propriu. Or, a avea reprezentanti in procesul electoral este esential pentru partidele mici. Astfel, la numararea voturilor, esti furat ca in codru de partidele mari.

Parlamentarii mosteniti acum de la Oprea nu vor putea fi tinuti sa plece catre alte partide. In privinta alesilor locali PMP are ceva mai multe sanse sa-i tina pe loc. Daca noul partid reuseste sa se inscrie la Tribunal pana la parlamentarele din toamna, lucrurile sunt simple. Toti membrii UNPR devin de facto membri PMP si se vad siliti sa ramana in partid daca vor sa-si pastreze mandatele de alesi locali.  E suficient ca partidul sa le retraga sprijinul politic si au zburat. Tocmai din cauza acestor constrangeri de ordin legal, forta organizatiilor judetene este nimicitoare in raport cu alesii locali.  Potrivit protocolului de fuziune, organizatiile vor fi jumatate conduse de PMP, jumatate de UNPR.

Chiar si cu aceste parghii in mana, dupa locale am vazut cazuri de uneperisti renuntand de buna voie la un mandat de consilier pentru a trece la PSD. N-ar fi exclus ca procesul de migratie sa continue daca cele doua mari partide au ceva mai bun de oferit.

Intrebarea este ce se intampla daca fuziunea PMP-UNPR se impiedica in contestatii, termene si procesul se prelungeste dincolo de alegerile parlamentare. In acest acest caz, Traian Basescu nu poate decat sa spere ca "partidul de tradatori" nu-l va trada si pe el. Nu-i ramane decat sa convinga om cu om sa se inscrie in PMP.

Dar aceasta este partea plina a paharului la care se uita oamenii lui Traian Basescu. Fuziunea cu partidul lui Gabriel Oprea - chiar daca "interesul national" a fost dat afara din partidul personal - aduce PMP-ului destule prejudicii de imagine. Marele public pune inca semnul egal intre UNPR si  Gabriel Oprea, simbolul imposturii si al lipsei de scrupule in politica. Chiar daca azi nu mai este in partid, greu de crezut ca acesta a renuntat atat de usor la jucaria lui in care a investit resurse proprii. Multi il vad revenit dupa parlamentare. N-ar fi exclus sa fi facut pasul strategic in spate tocmai pentru a negocia mai usor cu alte partide.

Apoi, UNPR este exact asa cum l-a descris Traian Basescu in trecut: o adunatura de oportunisti, de tradatori ramasi pe dinafara. In trecut, s-a mai bucurat de faima de partid al serviciilor, de unde si devotamentul fostului lider fata de "interesul national". Tot reputatia de partid disciplinat, mereu la ordin, i-a incurajat pe uneperisti sa spere ca se vor bucura de o anumita protectie. Dar sistemul pare sa-l fi abandonat cu totul dupa ce marile scandaluri l-au compromis total pe Oprea (accidentul, fabrica de plagiate). In consecinta, UNPR si-a pierdut singurul sau atu: acela de a fi mereu cooptat la guvernare indiferent de culoarea ei.

Altfel spus, existau oricum toate premisele ca aceasta constructie artificiala sa se destructureze. Refuzat de PNL din cauza unor pretentii cam mari - 17 locuri de parlamentari - si de PSD probabil din aceleasi motive, lui Oprea nu i-a ramas decat sa se intoarca la matca.

Traian Basescu a avut poate momente cand l-a antipatizat sincer, dar Oprea  este amicul de nedespartit al Elenei Udrea inca de pe vremea cand faceau cu totii parte din grupul Bittner-Petrache-Cocos. Or, nu mi-e deloc clar in ce masura fuziunea cu UNPR reprezinta rodul unor calcule pragmatice sau asistam la refacerea micului club de prieteni care reprezenta odata "mafia personala a lui Nastase". Stie cineva sa spuna azi ce rol vor juca Udrea si Oprea in noul PMP daca partidul intra in Parlament?

Pana si cei mai fanatici sustinatori ai fostului presedinte n-au cum sa evite aceste semne de intrebare si ingrijorari. Sigur, Traian Basescu a facut deja un titlu de glorie din pragmatismul sau impins pana dincolo de orice limite acceptabile, din cinismul politic absolut. A evaluat si reevaluat parteneri, aliante, televiziuni inamice ca RTV-ul "mafiotului Ghita", unde astazi a devenit unul de-al casei, o prezenta obisnuita.

Dar cred ca in afara de nucleu sau dur de sustinatori fanatici - dispusi sa inghita oricand vagoane de sobolani si broaste servite de idolul lor dimineata, la pranz si seara - Traian Basescu nu va mai gasi public pentru toate piruetele, scamatoriile si noul sau statut de detractor al justitiei. Publicul mai slab educat vede in el raul absolut, gratie spalarii pe creier la care a fost supus ani de zile de televiziunile mogulilor. Cei cu ceva autonomie de gandire il detesta pentru modul distruge tot ce a facut bun cat era presedinte. 

In loc sa termine ca un fost mare sef de stat, Traian Basescu si-a spulberat intreaga mostenire. N-a mai ramas mai nimic din ea. Sfarseste intr-un spectacol trist, prin a injura zilnic justitia pe care tot el a ajutat-o sa devina puternica si prin a face jocuri politice marunte, cu mize mici, cu personaje ridicole. Asa isi va fi incheiat cariera politica: ocupat sa-si salveze protejata de la puscarie, uneltind periculos in cardasie cu mogulii cu care se lupta odionioara sau tragand  sfori pentru a resuscita tot felul de cadavre. Parca e prea putin pentru ce a fost odata.


Citeste mai multe despre   

miercuri, 13 iulie 2016

Agenția de Integritate: „Viceprimarul Lucian Micu se afla în stare de incompatibilitate din 2012”!

Agenția de Integritate: „Viceprimarul Lucian Micu se afla în stare de incompatibilitate din 2012”!

poza stire incompatibilitate lucian micuAgenția Națională de Integritate a constatat starea de incompatibilitate în cazul viceprimarului Lucian Micu.
Comunicatul ANI
„MICU LUCIAN OVIDIU, viceprimar al Municipiului Roman, județul Neamț, se află în stare de incompatibilitate începând cu 30 august 2012, întrucât deține simultan funcția de viceprimar și funcția remunerată de membru în Consiliul de Administrație al Spitalului Municipal de Urgență Roman, încălcând astfel dispozițiile art. 87, alin. (1), lit. d) și k) din Legea nr. 161/2003.
Persoana evaluată a fost informată despre declanșarea procedurii de evaluare, elementele identificate, precum și drepturile de care beneficiază - de a fi asistate sau reprezentate de un avocat și de a prezenta date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris.”
Declarația viceprimarului Lucian Micu
„Din 2014, am fost informat în legătură cu declanşarea procedurii de verificare a unei sesizări făcute de o persoană fizică la ANI. Din mai multe aspecte verificate, ANI a reţinut starea de incompatibilitate pentru că am fost membru în CA la Spital.
În apărare, am precizat faptul că eu sunt reprezentantul Consiliului Local în CA şi nu o persoană fizică de pe stradă. Nu mi s-a luat în calcul acest argument şi aştept răspunsul final de la ANI, după care, dacă acesta va fi tot nefavorabil, mă voi adresa instanţei de judecată, mai ales că, în situaţii similare, cei care au contestat au primit decizii favorabile".
Sursa: ANI
Romanul Financiar

marți, 12 iulie 2016

Cand seful hartuieste cei mai buni angajati. 4 solutii de la Harvard

Cand seful hartuieste cei mai buni angajati. 4 solutii de la Harvard

de Claudiu Zamfir 13 iunie 2016
Manageri isterici, supervizori care cauta nod in papura, coordonatori abuzivi - sefii si sefuletii hartuitori se iau nu doar de angajatii incompetenti, ci si de cei care au rezultate foarte bune si stralucesc in ochii patronului. Acest tip de "bullying" din firme afecteaza direct afacerile, atrage atentia o profesoara de studii organizationale, in revista Harvard Buiness Review, publicatie a celebrei universitati americane Harvard.

Comportamentul agresiv si hartuitor al unui sef "bataus" fata de angajatii din subordinea sa afecteaza munca si randamentul oamenilor din firmele de toate nivelurile, inclusiv cele mici si medii, chiar si din micro-intrepridederi cu sapte-noua salariati, de exemplu.

Comportamentul unui "bully boss" poate include diferite forme de agresiune non-fizica, precum ridiculizarea angajatilor "mai mici", acuzatiile de incompetenta sau reprosurile dure de fata cu ceilalti colegi, nerecunoasterea meritelor unor subalterni sau minciuna - avertizeaza, in HBR, Sherry Moss, profesor de studii organizationale la Wake Forest University School of Business.

Sefii "batausi" din firme pot hartui sistematic tot felul de angajati din subordinea lor:

  • Colegii umili, cu stima de sine scazuta, par vulnerabili si pot lasa unor sefi "bully" impresia ca sunt "prada usoara".
  • Angajatii negativisti si ostili pot scoate ce e mai rau din supervizorii lor.
  • Angajatii cu rezultate slabe le genereaza sefilor frustrare, iar supervizorii "batausi" isi descarca nervii pe ei, in momentele dificile din firma.
  • In fine, anagajatii foarte buni pot si ei sa fie hartuiti de "sefuletii" directi. "Starurile" din subordinea unor sefuleti stralucesc mult in ochii sefilor mai mari sau ai patronului. Astfel,"sefuletii" directi isi pot simti amenintate pozitia in ierarhia firmei, statutul, autoritatea sau anumite privilegii.
Potrivit prof. Moss, hartuielile exercitate de sefii "batausi" au, de regula, consecinte negative asupra activitatii angajatilor-victime, inclusiv a celor foarte buni:
  • stres psihologic,
  • nemultumire fata de locul de munca,
  • epuizare emotionala,
  • angajatii intarzie frecvent la munca,
  • salariatii hartuiti isi pot reduce ritmul de munca in mod intentionat,
  • angajatii pot refuza sistematic sa ideplineasca sarcinile trasate de sef,
  • la randul lor, ceilalti angajati pot fi incurajati sa aiba un comportament agresiv.

In schimb, tot Moss recunoaste ca, "deloc suprinzator, sefii bully pot, de asemenea, sa creasca si cifra de afaceri a firmei".
De aceea, Sherry Moss nu se hazardeaza in a recomanda eliminarea din firma a managerilor si supervizorilor agresivi, ci se indreapta catre cauzele personale din viata acestora, care determina comportamentul de tip "bully".

Fara a fi scuzat, comportamentul "bataus" al unor sefi poate avea o serie de cauze personale:
  • Poate si ei se simt stresati, sunt sub presati de sefii lor mai mari din firma sau de patron.
  • Au un conflict cu colegii, care se propaga in relatiile lor cu subordonatii directi.
  • Uneori comportamentul agresiv nu are nimic de-a face cu munca - unii sefi "batausi" au un istoric de abuz in familie, iar  altii au doar o capacitate redusa de a-si gestiona emotiile.
  • Unii oameni au o "orientare catre dominarea sociala" (ODD) - social dominance orientation (SDO) - in limba engleza. Sefii cu tendinte mai accentuate SDO au o imagine despre lume ca fiind un mediu foarte competitional  de tip "pestele mare il inghite pe cel mic", o lume compusa din invingatori si invinsi. Tocmai acesti oameni sunt atrasi de institutii si profesii in care ierarhia este foarte importanta si tind sa-i discrimineze pe cei aflati la un nivel mai de jos in cadrul organizatiei. Prin urmare, cei cu SDO inalta cauta sa sublinieze inegalitatea dintre angajati pentru a-si sustine ei propriul acces la resurse, cum ar fi puterea, statutul, bogatia. De cealalta parte, angajatii cu SDO mai redusa acorda mai multa importanta cooperarii, egalitarismului si omeniei.

De aceea, din ce scrie Moss in Harvard Business Review, antreprenorii si angajatii pot lua patru masuri in firma pentru a ameliora neplacerile cauzate de bullying:

  • 1. Organizatiile pot lua in considerare ideea de a "scana" sefii cu o mai mare orientare catre dominarea sociala (SDO). Intr-o epoca in care se practica profilarea personalitatii viitorilor angajati inca din stadiul de pre-angajare, antreprenorii si recrutorii ar putea usor sa adauge in aceste proceduri si evaluarea orientarii catre dominarea sociala.
  • 2. Pentru a crea o cultura organizationala in care orientarea catre dominarea sociala este descurajata, antreprenorii ar putea institui in firme sisteme de stimulente si recompense pentru managerii, supervizorii si sefuletii care mai degraba dezvolta decat submineaza performanta angajatilor straluciti. Astfel, sefii pot fi stimulati sa-si protejeze, sa-si`sustina si sa-si promoveze subalternii cu rezultate foarte bune.
  • 3. Directorii cei mai mari sau patronii insisi pot da semnale clare catre sefuletii mai mici in privinta modului in care trebuie sa trateze salariatii cei mai performanti. Aceste semnale au o greutate mare. Sefuletii cu tendinte de dominare sociala au un simt crescut al ierarhiei si, asa cum ei isi exercita autoritatea asupra subalternilor lor, tot la fel ei insisi se supun managerilor de deasupra lor si mai ales patronului firmei.
  • 4. In plus, ar fi benefica si o strategie in care angajatii straluciti din pozitii de executie sa isi imparta succesul, la modul simbolic, cu seful direct, recunoscand, atat in privat cat si public, meritul managerial al acestuia in anumite performante pe care "starurile" le reusesc la nivelul lor de executie.

Citeste mai mult pe Harvard Business Review

Foto: Pixabay

Citeste si:

Cei 16 oameni toxici pentru tine si afacerea ta. Victima, invidiosul, dementorul si "prietenii" lor

Marea insulta care ii face pe angajati sa plece din firma. 9 greseli ale patronilor





Iarasi... No comment!!!

Iarasi... No comment!!!

Acum doua zile, mai pe seara, cum stateam relaxata si totusi la munca in timpul meu liber in zona de divertisment a orasului, am profitat de situatie si am facut vreo doua poze cu telefonul mobil. Nu mai fsesem prin zona de ceva ani buni, cred ca mai bine de zece ani, asa ca erau ceva noutati pe acolo. Odata facute, pozele le-am incarcat pe net, insotite de un scurt comentariu, recunosc, cam rautacios:

Cald. Soare... Ștrand... Ce bună ar fi o baie. Numai că medicul școlar sta de serviciu la punctul de prim ajutor din ștrand. Se pare ca două norme de medicina școlară nu-mi sunt suficiente. Trebuie să deservesc si partea de divertisment a orașului. Măcar dacă din taxa de intrare în ștrand mi-ar plăti si mie un salariu în plus...

Nu ma asteptam la prea multe vizualizari. Si totusi postarea a prins. Au aparut chiar si niscaiva comentarii, la unele dintre ele chiar am fost tentata sa raspund... Si am raspuns...
 Stefan Baciu Frumos


Doina Lupu
Lavinia Aurica Bondrea
Cristache Cecilia
Cristache Cecilia dar ce treaba are medicul scolar cu strandul?! daca faci aceasta munca in plus, fata de fisa postului, trebuie sa fii platita in plus!
Cristina Scacun
Cristina Scacun Bună întrebare. Treaba medicului școlar cu ștrandul n-am inteles-o nici eu. Cred că ar trebui sa-l întrebi pe primar. Ai dreptate că e munca in plus fata de fișa postului, mai bine spus nu are nici o legătură cu fisa postului. În ceea ce privește plată în plus... e utopie... nu se plateste în plus. Dacă-i ordin se face cu plăcere...
Cristina Scacun

Scrie un răspuns...

Atena Pop
Atena Pop Hm,tot ce muncesti intr-o tara normala este pe bani!
Cristina Scacun
Cristina Scacun Vrei sa spui ca trăim intr-o țară normală?
Cristina Scacun

Scrie un răspuns...

Mariana Jirechie
Cristina Scacun
Cristina Scacun Ce-i drept era cam gol la ora aceea
Mda... Lumea a comentat. Multi au admirat peisajul. Dar au aparut si doua comentarii la "comentariul" meu. Sa le luam pe rand:

Cristache Cecilia
Cristache Cecilia dar ce treaba are medicul scolar cu strandul?! daca faci aceasta munca in plus, fata de fisa postului, trebuie sa fii platita in plus!
Cristina Scacun
Cristina Scacun Bună întrebare. Treaba medicului școlar cu ștrandul n-am inteles-o nici eu. Cred că ar trebui sa-l întrebi pe primar. Ai dreptate că e munca in plus fata de fișa postului, mai bine spus nu are nici o legătură cu fisa postului. În ceea ce privește plată în plus... e utopie... nu se plateste în plus. Dacă-i ordin se face cu plăcere...
Intrebarea e perfect justificata. Ce treaba are medicul scolar cu strandul? In principiu nici una in afara de faptul ca si el, ca orice om, are dreptul sa se duca la plaja si la scaldat in piscina. Dar ca sa stai "de jurna" la punctul de prim ajutor, ai doua variante:
1. Munca suplimentara voluntara sau platita. Plata orelor prestate in plus se face doar pentru un job suplimentar, cu un contract de munca aparte. Ce este pe contractul de munca deja existent se "plateste" doar cu zile libere daca e vorba de munca in plus. Ramane doar voluntariatul. Vorba vine voluntariat. Practic am fost pusi oarecum in fata unui fapt implinit. Teoretic nu sunt omul care sa refuze din start o rugaminte a sefului. Am fost chemata si din concediu pentru a face un serviciu. Sau din zilele libere din weekend. Dar intotdeauna ceea ce trebuia sa fac se plia pe fisa postului, deci nu aveam motive sa carcotesc fata de treaba in sine, ci doar fata de momentul oarecum inoportun in care eram chemata. Fiind in timpul meu liber, puteam sa fiu plecata departe de casa, implicit departe de locul meu de munca, si, in acest caz, sa nu pot ajunge in timp util sa rezolv problema. Sau sa fiu prinsa in alta treaba si sa nu pot pleca din locul respectiv dincolo de poarta si nici altcineva sa nu poata patrunde pana la locul in care ma aflu in acest moment. In plus, pentru unele din orele prestate in plus am fost platita mai mult sau mai putin. Sau deloc, dar macar intelegeam problema si uneori refuzam munca, pe cat se putea, intr-un mod politicos si fara sa se supere nimeni, daca se depaseau oarecum anumite limite. Dar pentru cateva ore in cate o zi la cateva luni nu ziceam nu, chiar daca nu prea era convenabil. Dar lasam de la mine.
2. Munca in folosul comunitatii. Mai mult sau mai putin voluntara. Asta cel putin in doua situatii:
- Ori sunt asistat social si, ca rasplata pentru ajutorul material dat de comunitate, prestez anumite ore de munca in folosul comunitatii. Ceea ce nu este cazul, caci muncesc ca salariat: doua norme si ceva pentru un singur salariu.
_ Ori am comis o infractiune oarecare si trebuie sa platesc pentru asta cu altceva decat cu amenda sau privare de libertate. Ceea ce iarasi, din cate stiu, nu este cazul, oricat de rebela as fi.
Oricum as lua situatia, ceva nu se leaga. A fost o solicitare "la sentiment" din partea onor staff-ului primariei. Nu o contest, doar ca situatia asta se poate rezolva si altfel, adicatelea se poate angaja pe cineva cu contract/conventie de munca pe durata determinata special pentru acest loc de munca. E adevarat, cu anumite costuri suplimentare fata de varianta in care e solicitat personalul deja existent. E o varianta...
Repet! Nu sunt impotriva muncii suplimentare, platite sau nu. Dar in anumite conditii... E mai usor sa muncesti in plus, platit sau nu, cand faci ceea ce faci de obicei la locul de munca. Si nimeni nu e nebun sa nu faca ceva ce intra in indatoririle de serviciu si pentru cei pe care este dator sa ii serveasca. Plus ca in conditiile in care muncesti ceva mai mult esti pus in situatii tot mai multe si mai diverse si astfel castigi experienta, esti fortat sa asimilezi cunostinte si deprinderi si poti castiga notorietate daca obtii rezultate bune. Numai ca.. Zic si eu ca in schimbul de replici de mai jos:

Atena Pop Hm,tot ce muncesti intr-o tara normala este pe bani!
Cristina Scacun
Cristina Scacun Vrei sa spui ca trăim intr-o țară normală?

Ce luăm cu noi după șase ani de facultate

Ce luăm cu noi după șase ani de facultate

Autori: Stud. Andra-Elena DUMITRANA , Stud. Andreea-Mădălina PANCIU , Stud. Nicoleta-Monica FOTEA , Stud. Roxana-Alina POPA | 1 Iulie 2016
Patru absolvente ale UMF „Carol Davila“ București scriu despre ce iau cu ele – la final de facultate – în afară de diplomă, cearcăne și experiența anxioasă a multor examene
 
 
Șanse și oameni

    Foto: Mihai Raitaru Șase ani. Prea mult. Aceasta a fost concluzia la care am ajuns împreună cu colegii după ultimul examen. Cred că puteam să rămânem cu mai multe informații dacă ar fi durat mai puțin și am fi avut apoi un an sau doi (cum au englezii, că tot sunt pe buzele tuturor zilele astea) doar de practică. Pentru mine, singurul merit al acestor ani e că știu mai multe despre mine. Mai mult despre ce nu pot și nu vreau, mai puțin despre ce pot și vreau.
     UMF, așa cum îmi doresc să mi-o amintesc însă, este despre șanse de neintuit și despre oameni extraordinari. Am simțit că am început medicina abia în anul doi, datorită voluntariatului la UPU-SMURD București. Îmi amintesc că am spus la finele acelui an universitar că nu știu cum aș fi putut merge mai departe altfel. În ceea ce mă privește, această meserie nu avea și nu are sens fără pacienți. Tot UMF mi-a facilitat accesul la burse și la proiecte studențești, ambele atât de necesare pentru a fi cine sunt acum, în special ca om. Erasmus în Italia, stagiar în Mexic, trainer al Societății Studențești de Chirurgie din România, voluntar în caravana medicală „Împreună pentru sănătatea rurală“ și altele. Ciudat sau nu, cele mai frumoase amintiri sunt despre medicină și încă ceva. Un ceva personal, care e în fiecare și pe care trebuie doar să îl lași să iasă la suprafață. Curiozitatea, depășirea limitelor, pasiunea pentru „a face“ sunt doar câteva din lucrurile care m-au făcut să fiu studentă la medicină în felul meu.
     Cea mai recunoscătoare sunt, bineînțeles, pentru oamenii întâlniți. Ne lăsăm venele, pulsul, zgomotele cardiace, ralurile pulmonare, ganglionii, ficatul, splina, nasul, urechile pe mâinile curioase și începătoare ale celor care ne sunt colegi de câteva zile sau de câțiva ani. Și facem asta pentru a ne împlini misiunea. E amuzant, ne distrăm (chiar și cel căruia îi este produsă senzația de vomă în timpul laringoscopiei), dar, în spatele scenei, stau fidele valorile care ne-au ajutat să trecem peste toate examenele, discursurile descurajatoare, eșecurile.
     Tot după șase ani, pe lângă multe povești, știu că se așteaptă de la noi să avem răspunsuri clare la două mari întrebări. Ei bine, nu le am. Nu știu ce vreau să fac mai departe, nu știu unde voi fi peste doi sau trei ani. Am doar câteva „pretenții“. Mi-ar plăcea să lucrez pe o secție de copii și să îmi învăț meseria și afară. Poate voi fi mai sigură când se vor fi terminat cu adevărat toate, după concursul de rezidențiat – în funcție de alegerile parlamentare, după 20/27 noiembrie; eu sper cât mai repede, e mai mult decât obositoare perioada care tocmai a început.
     Și ajung astfel la o mare schimbare de care se face responsabilă UMF. Deși la început, visam la specialități care ne impresionau rudele numai din primele trei litere („chi-“...), cu gărzi, riscuri și ani mulți de pregătire, acum mult ne gândim la specialități în care să fie loc și pentru alte vise: o carieră academică autentică, familie, timp liber etc. Dacă ar fi să mulțumesc punctual pentru ceva, pentru oameni și pentru șansa de a mă autodescoperi aș mulțumi.
     Cât despre ce va urma, nu ne simțim pregătiți (sau puțini se simt). Vrem cu nerăbdare să înceapă doar pentru că sperăm ca, de data asta, să fie mai aproape de ce am visat mereu. Vrem să fim implicați activ, să învățăm cu folos, să devenim capabili să luam decizii, să ne asumăm situații.
     Repetăm de șase ani la această piesă, nu excelăm, probabil unii vor pleca bombănind, în timpul spectacolului. Curajul de a ieși totuși pe scenă vine din nădejdea că vom fi judecați cu blândețe de cei în măsură să ne ghideze. Pacienți, colegi, mentori. Căci nu avem pretenția de a vindeca, ci doar de a îngriji cu profesionalism și dragoste. Or, asta doar împreună o putem împlini.


Stud. Andra-Elena DUMITRANA

Alegerea de a rămâne

     Când am intrat la facultate, nu-mi imaginam nici pe departe prin ce aveam să trec în acești șase ani ce tocmai s-au terminat. Mă gândeam că în sfârșit voi studia doar ceea ce mă pasionează cu adevărat și că voi fi înconjurată de oameni cu aceeași pasiune. Priveam facultatea cu multe speranțe și vise, dintre care unele s-au împlinit și altele nu. Am avut și dezamăgiri, dar și oportunități la care nici nu visam.
     În anul întâi, viața studențească a început cu voluntariatul în SSMB (Societatea Studenților în Medicină din București). Participarea la diverse proiecte de voluntariat m-a făcut să cunosc mulți prieteni, alături de care am crescut în acești ani. M-a făcut să am o viață studențească extracurriculară diversă și bogată, pe lângă munca de zi cu zi la facultate. Dar eram fericită. Pentru mine facultatea nu a fost un chin, nu a fost grea, a fost exact ce credeam că va fi, mi-a plăcut ceea ce am făcut, ceea ce am învățat.
     Tot în anul întâi l-am cunoscut și pe Traian, cel care avea să devină soțul meu și cu care, la sfârșitul primului an, am plecat în prima noastră călătorie, un stagiu internațio­nal de practică. O lună în Cairo (Egipt). De atunci se preconiza ceea ce aveam să devenim împreună. Mediciniștii călători.
     În următorii doi ani, am continuat să învăț și să fac voluntariat. Așa am început să lucrez cu studenții străini care veneau la noi să facă practica internațională de vară. Treptat, am ajuns să coordonez acest proiect. La sfârșitul anului trei, am plecat în al doilea stagiu internațional de practică în Taipei (Taiwan).
     Să plecăm în străinătate cu un Erasmus ne gândisem încă din anul întâi. În anul patru, am dat examenul și am câștigat o bursă de studiu în Franța, Lyon, pentru întreg anul cinci. În plus, am plecat și în stagiul internațional de practică la care visam cel mai mult: o lună în Sevilla (Spania).
     Primii patru ani de învățământ în România s-au scurs cu multe bune, dar și cu rele. Dezamăgirile au venit în mare parte din speranța mea că voi avea parte de un mediu universitar de elită, cu profesori foarte pasionați și dornici de a învăța niște studenți la fel de pasionați. Unii au fost așa: prof. dr. Mircea Ioan Popa, prof. dr. Miron Bogdan, prof. dr. Emanoil Ceaușu, prof. dr. Alexandru Teodor Ispas, conf. dr. Alexandru Florin Anca etc.
     Într-adevăr, au marcat viața multor studenți și nu doar din prisma învățăturilor medicale.  Dar am întâlnit și cadre didactice mai puțin interesate, alături de colegi poate la fel de dezinteresați, care m-au făcut să am  momente de frustrare și dezamăgire. Am continuat însă pe calea mea, eu am învățat pentru mine și pentru viitorii mei pacienți, luptându-mă an de an cu colegii mei pentru buget și pentru bursă.
     Am plecat în anul cinci cu visul francez în minte și cu dorința unei comparații realiste între cele două sisteme educaționale. Am trăit un an fascinant, plin de greutăți și reușite și m-am întors cu puternica dorință de a rămâne în țară. Pentru că nu totul este lapte și miere nici dincolo, nici lucrurile nu sunt atât de rele pe cât vrem noi să credem aici, în țară. După ce m-am întors din Franța, la trei săptămâni, am plecat în ultimul stagiu internațional, unul într-adevăr deosebit – medicină tropicală în Malang (Indonezia).
     Toți acești ani și experiențele trăite m-au făcut să-mi dau seama și ce vreau să fac mai departe în viață – boli infecțioase și tropicale. În anul șase, am sedimentat lucrurile, am văzut cum  ne-au transformat și pregătit aceste experiențe. Acești șase ani trăiți în UMF au modelat doctorul ce urmează să fiu. Și nu pot decât să mulțumesc. Pentru oamenii cunoscuți, experiența internațională, pentru soțul meu și pentru medicul ce urmează să fiu.

Stud. Andreea-Mădălina PANCIU

Supraomul în fața pacientului real

     Din cele mai
Publicitate
vechi timpuri, medicului i-au fost atribuite puteri nemaiîntâlnite, în care și eu în urmă cu șase ani, înainte de admiterea la Facultatea de Medicină, credeam. Cu trecerea timpului, am realizat că de multe ori capacitatea unui medic de a vindeca sau de a ameliora starea unui pacient este limitată. Și că a te crede, ca medic, supraom este o lamentabilă greșeală.
     Au fost șase ani plini de povești și lecții de viață, a fost un periplu de la agonie la extaz! Nu am realizat cât de repede a trecut timpul, însă îmi amintesc cu drag de primul diagnostic corect, de primul stetoscop, de prima resuscitare!
     Am crescut pe parcursul facultății alături de prietenii și viitori mei colegi, am înțeles că dincolo de pregătirea ta teoretică, ce poate fi excepțională, trebuie să existe și capacitatea de a transmite încredere, de a-l convinge pe cel din fața ta că ceea ce îi propui este benefic. Nu de puține ori, tratamentul impune și schimbarea stilului de viață, poate cea mai greu de acceptat, pentru că este contrar a ceea ce individul a trăit până atunci. Credeam că este justă supărarea medicului practician față de pacientul care nu respectă indicațiile și corectă atitudinea „dacă nu faci cum îți spun eu, mergi la altcineva!“. Astăzi, văd această situație ca un eșec al medicului de a explica și de a convinge.
     S-a încheiat un capitol frumos, de studenție, dar începe unul plin de provocări, de tranziție de la pacientul ipotetic la cel real. Regret că situația actuală a sistemului medical mă obligă să plec într-o altă țară și nu cred că ar trebui să fim blamați cei care am decis pentru viitorul nostru că este mai bine să ne înscriem la rezidențiat în altă parte. Este aparent o decizie egoistă, dar nu poți să aștepți să ai medici pregătiți și dornici să rămână, când, tu, Ministerul Sănătății, nu faci nimic, nu asiguri cursuri de pregătire și perfecționare, ci angajezi rezidenți pentru cinci-șase ani, fără a le asigura apoi posibilitatea de a rămâne în clinica sau spitalul respectiv, sau măcar șansa unui concurs corect, pentru că oricum la anul îți vor veni alți rezidenți pe care îi vei putea exploata.
     Mă întristează faptul că inclusiv asistenții universitari tineri pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului sunt resemnați, afișând frecvent imposibilitatea de a-și argumenta și impune punctul de vedere. „Facem așa, că așa spune șeful de secție“. Deși știi că este în dezacord cu ceea ce reprezintă standardul astăzi, deși soluția propusă este posibilă și în România și mai bună pentru pacient. Să pleci capul și să accepți neclintit este greu de înțeles și mă face incompatibilă cu acest sistem inflexibil.
    Pasivitatea tinde să devină cuvântul de ordine. Puțini sunt medicii și cadrele medicale universitare care înțeleg că medicina se schimbă și trebuie să fii la curent cu aceste schimbări, să fii flexibil și mereu dispus să înveți sau măcar să asculți fără a te crede superior. Rolul unui profesor/mentor este de a te inspira, de a te face să îți dorești mai mult de la tine, nu de a te submina.
    Medicina nu mai este o profesie pe care o practici singur atotștiutor, în turnul tău de fildeș, ai nevoie de colegi din alte specialități, de sfaturile lor. Dar multora care lucrează astăzi în sistemul medical le este imposibil să accepte acest „nu știu!“ care, greșit, te face inferior celorlalți.
     Există o permanentă neîncredere a pacientului față de medici, față de competența lor, și nu trebuie judecați pentru asta. Cum poți să te încrezi când nici medicii nu au încredere între ei, la nivel de colegialitate? Seriozitatea și munca reprezintă singura șansă de a reuși, din păcate de multe ori valori marginalizate și nerespectate în societatea noastră. Poate părea o utopie să crezi că tu o să fii cel care va schimba lumea, dar merită să încerci!

Stud. Nicoleta-Monica FOTEA

Nimic altceva în afară de medicină

     Cred că ar trebui să încep cu mărturisirea că, spre deosebire de majoritatea colegilor mei, n-am simțit pasiunea pentru medicină încă din copilărie. Decizia de a da examenul de admitere la medicină a venit în ziua în care am realizat că e momentul să încep să mă pregătesc pentru facultate și, după o relativ scurtă discuție cu mine, am ajuns la concluzia că nu mă pot vedea făcând altceva în afară de medicină. De-atunci, lucrurile au evoluat de la sine, fără să am prea mult timp să conștientizez ce se întâmplă. Mi-am anunțat părinții, am început pregătirea, am luat examenul de admitere la UMF „Carol Davila“, au urmat cursurile și laboratoarele la facultate, sesiunile de examene au trecut, vacanțele nu s-au prea simțit și m-am trezit abia aproape de sfârșitul anului doi, când nu înțelegeam care e scopul acestei meserii și ce caut eu la această facultate.
     Am avut mare noroc că acea perioadă de incertitudine nu a durat mult. Ceea ce a reușit în schimb să îmi dea sclipire în ochi și entuziasm în legătură cu medicina a fost prima practică de vară, primul contact cu spitalul și pacienții într-o secție de chirurgie generală.
     Prima zi în care am participat activ la o operație a fost ziua în care m-am îndrăgostit de medicină sau, mai corect, de chirurgie. Acolo am avut norocul să găsesc niște doctori foarte bine pregătiți, mulți în stagii prin străinătate, care pe lângă a fi profesori, au fost oameni și mi-au vorbit deschis despre ce înseamnă să fii doctor la noi în țară, dar și în străinătate, despre sistemele medicale și despre sacrificiile pe care trebuie să le faci: profesionale, financiare, sociale etc.
     În următorii trei ani, mi-am petrecut majoritatea timpului liber făcând practică pe acea secție și ca voluntar în cadrul SSCR, o asociație de studenți pasionați de chirurgie. A fost perioada din facultate care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea mea ca om, ca viitor doctor, dar mai ales în care am decis că voi practica meseria de medic într-o altă țară. Nu a fost prea ușor să iau această decizie, dar era singura variantă pe care o vedeam în viitorul meu. Nu e momentul să explic motivele, sunt banale pentru oricine este cunoscător al sistemului sanitar din România.
     M-am documentat în legătură cu posibilitățile de emigrare ale tinerilor medici și am ajuns la concluzia că cea mai potrivită țară pentru mine este Franța. Momentul în care m-am decis să dau admiterea la medicină s-a repetat, doar că de data asta se numea ECN și se dădea în limba franceză, într-un oraș din Franța. Mi-am anunțat iar părinții, am cumpărat materiale necesare pentru învățat și m-am apucat să învăț și limba franceză.
     Anul cinci de facultate a fost o perioadă destul de aglomerată, pentru că aveam și stagiile de la facultate, activitatea din SSCR unde îmi luasem deja un angajament, practica de la chirurgie și, pe cât posibil, o viață socială. În ultimul an am încercat să mă ocup doar de facultate și pregătirea pentru examen. Chiar și așa, începeam să înțeleg de ce studenții francezi încep pregătirea pentru acest examen încă de prin anul trei. Trebuie să reții protocoale pentru absolut orice, o diversitate de investigații și tot felul de ultime tehnologii.
     Și din nou, fără a avea prea mult timp să conștientizez, m-am trezit că mai erau câteva zile până la examen. Din 2016, examenul a fost informatizat (fiecare candidat având un iPad la dispoziție, cu ajutorul căruia se conecta în sistemul dezvoltat de ei) și a constat în cinci probe: trei cu cazuri clinice cu întrebări în cascadă, o probă cu 120 de grile cu răspuns multiplu și o probă care s-ar traduce mot-à-mot „Lectura critică a articolului medical“. Mi s-a părut destul de obositor, dar sunt foarte entuziasmată de această experiență. Oricare va fi deznodământul, această experiență m-a ajutat să apreciez anumite domenii medicale. Lucrurile par mult mai frumoase, atunci când știi clar care este protocolul și nu ai niciun fel de restricții pentru a diagnostica și trata un pacient rapid și eficient.
     UMF rămâne pentru mine o reamintire a faptului că mereu este loc de mai bine, dar mai binele trebuie să îl cauți singur și în alte părți. Și un scurt mesaj pentru colegii mai tineri: Bon courage! Nu e nimic ce nu poți realiza dacă îți dorești cu adevărat.

Stud. Roxana-Alina POPA